Băsescu a consolidat statul de drept sau statul lui Mussolini?

            Demagogic, sub pretextul luptei împotriva fraudei fiscale - luptă care, în fapt, se rezumă la declarații, nu și la rezultate, fapt relevat de statisticile EUROSTAT care arată că România are cel mai mare deficit de încasare al TVA, respectiv se colectează, de către stat, aproximativ 59% din TVA achitată de consumator, iar 41% este colectată de crima organizată - ceea ce înseamnă aproximativ 21,55 miliarde lei pierdere anuală, adică aproximativ 5 miliarde euro; iar în ce privește veniturile bugetare, raportul este de 32,7 % din PIB față de 45,7 % din PIB, media UE, adică o diferență de 13% -, statul, prin ex-președintele Traian Băsescu, a oferit puteri discreționare, neconstituționale, unor instituții de forță, militarizate, care au preluat astfel, nu se pare ci sigur, controlul asupra instituțiilor și societății civile.

            Cu bocancul cazon pe grumazul magistratului

            Și ca să se dea o aparență de legalitate a preluării controlului asupra instituțiilor și societății civile de către instituțiile cazone, Consiliul Suprem de Aparare a Țării (C.S.A.T.) -, încălcând prevederile art. 3, 4 și 7 din Legea 51/1991, a siguranței naționale, a stabilit că evaziunea (frauda) fiscală și corupția sunt acțiuni (fapte) ce reprezintă o amenințare (sau un risc major, cum spun, șemecherește, cei din SRI) la adresa siguranței naționale a României și că trebuie tratate ca atare chiar dacă nu sunt prevăzută în legea siguranței naționale ca făcând parte din categoria amenințărilor la siguranța națională. Astfel, CSAT, prin adaugărea la art. 3 a Legii 51/1991, a evaziunii fiscale și corupției, ca fiind acțiuni ce reprezintă amenințări la siguranța națională, i-a tras o palmă cazonă și a pus în fund Constituția, substituindu-se Parlamentului și Guvernul României, adăugând la lege ceva inexistent în lege și atribuindu-și prerogative ce exced atribuțiilor CSAT, stabilite prin art. 4 din Legea 51/1991. Și deși art. 4, menționează clar că prevederile art. 3 a Legii 51/1991 „nu pot fi interpretate sau folosite în scopul restrângerii sau interzicerii dreptului de aparare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios ori de altă natură, garantate prin Constituție sau legi. Nici o persoană nu poate fi urmărită pentru exprimarea liberă a opiniilor sale politice și nu poate face obiectul unei imixtiuni în viața sa particulară, în familia sa, în domeniul sau proprietățile sale ori în corespondență sau comunicații, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale, dacă nu săvârșește vreuna din faptele ce constituie, potrivit prezentei legi, o amenințare la adresa siguranței nationale", totuși, SRI, profitând de găselnița prin care a metamorfozat CSAT în for legislativ, așa cum declara senin și cu nonșalanță George Maior „Bineînţeles, problema corupţiei în administraţie, în justiţie a rămas o prioritate şi pentru noi", nu numai că nu consideră o încălcare flagrantă și o terfelire a Constituției faptul că își desfășoara activitatea în domeniul corupției și fraudei fiscale - fapte ce nu intră în categoria amenințărilor la siguranța națională, așa cum sunt definite și prevăzute la art. 3 din Legea 51/1991 -, ci le consideră chiar o prioritare, în activitatea instituției, în detrimentul celorlalte atribuții.

            Mai mult, același CSAT, tradus ca o cocotă dusă pentru prima dată la teatru, adaugă Legii 51/1991 și noțiunea de „vulnerabilitate" unor domenii privind siguranța națională, o noțiune care nu există în nici o lege, preluată din tratatele științifice și care, în viziunea „specialiștilor" din SRI, constituie un argument, chipurile juridic și logic, al faptului că SRI își poate depăși, fără nici o problemă, atribuțiile stabilite prin art. 3 al Legii 51/1991. Și totuși, în condițiile în care corupția și evaziunea fiscală s-au constatat a fi acțiuni (fapte) ce reprezintă amenințări (afectează) siguranța națională (și chiar nimeni nu contesta așa ceva, pentru că este o realitate evidentă pentru toți), de ce n-a cerut, legal, corect și firesc, SRI sau CSAT, modificarea art. 3 a Legii 51/1991 de către Parlament și de ce Parlamentul, Guvernul, Președinția, Ministerul Public, Ministerul Justiției sau alte organisme ce veghează la respectarea Constituției, nu au denunțat încălcarea flagrantă de către SRI a Constituției și Legii 51/1991 în acest domeniu, extinzându-și nelegal și imoral atribuțiile ? Explicația - dacă o vrem, bineînțeles  ! -, este logică și simplă: Respectându-se Constituția, având în vedere că SRI este o instituție militarizată, cu atribuții exclusive în domeniul siguranței naționale, iar evaziunea fiscală și corupția, prin lege, sunt fapte care intră în atribuțiile și în competența Ministerului Finanțelor Publice (prin compartimentele specializate), Ministerului Public și Ministerului de Interne (organelor de cercetare penală -  Parchetele și Poliția), evident că, legal și constituțional, SRI nu putea primi atribuții în acest domeniu, iar dacă ar fi primit ar fi fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională. Acest fapt este explicat și de către fostul membru al CSM, judecătorul Toni Neacșu care declara pe blogul săau: „CSAT-ul, fie el condus de voluntarul Traian Băsescu sau de orice alt președinte, nu putea legal, în baza atribuțiilor proprii, să extindă cu de la sine putere competențele Serviciului Român de Informații acolo unde Constituția și celelalte legi nu-i permit. CSAT nu este organ legislativ și ca atare nu poate crea noi reglementări. Formal, hotărârile CSAT trebuie sa fie conforme cu legile statului român, să se subordoneze acestora, adică să nu le modifice sau completeze. CSAT-ul nu poate crea noi competențe pentru SRI, fiind doar un organ de coordonare la nivel administrativ al activității serviciilor speciale". Clar și corect, nu ?

            Insă, făcând abstracție de neconstituționalitatea și nelegalitatea extinderii atribuțiilor de către SRI, cel mai grav, ce rezultă din declarația D-lui judecător Neacșu, este că prin această șmecherie, marca CSAT, SRI a încălecat (și la propriu și la figurat) justiția. Conform D-lui judecător, "este adevărat că Serviciul Român de Informații nu și-a arogat singur atribuții pe care potrivit Constituției si legilor nu le are. Există cel puțin 3 hotărâri ale CSAT prin care acestuia i s-au atribuit competențe" suplimentare Legii 51/1991, clare, în domeniul evaziunii fiscale, corupției și - considerându-se că acestea sunt „vulnerabilități" la siguranța națională, logic, în aceste condiții -, nu în ultimul ci în primul rând,  în domeniul monitorizarii sistemului judiciar. La fel de adevărat este că propunerile privind extinderea atribuțiilor SRI în domeniul siguranței adăugându-se la cele existente, evaziunea fiscală, corupția și, nu în ultimul rând, monitorizarea justiției, n-au venit, cu siguranță, de la ceilalți membrii ai CSAT, ci tot de la SRI. Adică, profitând de situație, și-au rezolvat „problema" utilizând CSAT pe post de legiuitor, adică „scoțând castanele din foc cu mâna lui Băsescu" (pe care, acum, în semn de „prețuire", precum pirații ce-i executau pe cei ce ascundeau comori, vor să-l lichideze).

            Prima victimă a SRI, după extinderea atribuțiilor în domeniul evaziunii fiscale, prin „LEGEA" CSAT - Garda Financiară

            Prin extinderea atribuțiilor și includerea evaziunii fiscale și corupției în categoria faptelor ce reprezintă amenințări la siguranța națională, SRI a rezolvat două mari dorințe ce le-au moștenit de la fosta Securitate: și-a trecut în „portofoliu" controlul justiției, pe modelul kominternist, adică virusâdu-i și sufocându-i cu cadre, încât au ajuns să se supecteze mai ceva ca ciracii lui Stalin și, prin desființarea Gărzii Financiare și înființarea Direcției generale antifraudă, din cadrul ANAF - pe care o controlează în totalitate prin cei peste 150 de „acoperiți" ori detașați -, a obținut control total și asupra finanțelor publice, respectiv asupra economiei private, control ce și-l doreau încă de la înființare. Iar dacă aparent, prin generalul Dumbravă, SRI, urmare a extinderii atribuțiilor, mima, buna credință, declarând că: "dacă în urmă cu câțiva ani consideram că ne-am atins obiectivul odată cu sesizarea PNA, de exemplu, dacă ulterior ne retrăgeam din câmpul tactic odată cu sesizarea instanței prin rechizitoriu, apreciind că misiunea noastră a fost incheiată, în prezent ne menținem interesul/atenția până la soluționarea definitivă a fiecărei cauze.", recunoscând, practic, că și în trecut SRI încălca Legea 51/1991, ocupându-se de domenii ce nu le erau atribuite, dar se opreau înainte de cercetarea judecătorească, menținerea „interesului/atenția" până la „solutionarea definitiva a fiecarei cauze", în prezent, fără a se detalia ce înseamnă  acest „ interesul/atentia", așa cum a sesizat judecătorul Neacșu, lasă loc de multe interpretări, pentru că este evident că „ interesul/atentia", în forma literară a noțiunilor (urmărire din exterior) se manifesta și anterior, fără consecințe asupra magistraților (era firesc să se urmărească efectul sesizărilor), pe când, în prezent nu se mai rezumă doar la forma literară ci la intervenție directă. Or, așa cum sublinia corect fostul judecător CSM, Toni Neacșu, acest fapt reprezintă nu o probabilă, ci  o „posibilă implicare în acest fel a SRI în justiție" și „Atunci când dumnealui (e vorba de declarația generalului Dumbravă) spune ca SRI-ul monitorizează dosarele de corupție până la soluționarea lor definitivă,  trebuie înțeles nu numai că inculpații, avocații și martorii din dosare sunt îndeaproape puși sub observație, dar mai ales că judecatorii cauzei înseși reprezintă obiectivul principal. Ofițerii SRI nu ajută doar la instrumentarea cauzelor penale de către polițiști și procurori. Principala lor sarcină este să se asigure că judecătorii nu prezintă nici un fel de risc, că nu defecteaza".

            Dincolo de constatările ex-judecătorului Neacșu, care a sesizat bine, logic și corect fenomenul, se pune întrebarea firească: Cât reprezinta, totuși, buna credință din activitatea SRI vis-a-vis de frauda fiscală și corupția din România și de ce, dacă există instituții competente în acest domeniu, SRI, știind că încălcă prevederile legale, insistă să se ocupe de corupție și evaziune fiscală și nu face presiuni ca instituțiile competente să-și exercite atribuțiile ? Și câți din SRI își fac datoria executând doar ordinele (pentru că, totuși, la „butoane" sunt puțini, cei mulți fiind executanți) și câți au deturnat executarea atribuțiilor în scopul realizării intereselor personale, insistând, dincolo de limite, pentru controlul fenomenului doar pentru a-și crea avantaje proprii ? Răspunsul e simplu: Se pare că nu pentru reducerea fenomenului, nici a evaziunii și nici a corupției insistă, unii din SRI, ce moșesc programe de operare sofisticate, să obțină competențe, ci pentru că doresc să obțină controlul total al acestor fenomene, adică să fie, precum perșii, grecii sau romanii, la punctele de control de pe „drumul mătăsii". Controlând evaziunea și corupția, SRI știe că poate controla, în primul rând, clasa politică și administrația, respectiv Guvernul, pentru că instituțiile publice s-au dovedit a fi cele mai vulnerabile și mai implicate în acest domeniu și astfel va deveni (dacă nu cumva a devenit) principalul „jucător" politic. Iar desființarea Gărzii Financiare, cu aportul direct al SRI - care, prin intermediul așa ziselor informări oficiale, a dus o campanie insistentă prin care a zugrăvit instituția ca fiind cea mai coruptă din România -, este exemplu concret al faptului că SRI poate tot ce vrea, iar acum, după doi ani, pentru orice avizat se vede, urmărind rezultatele, că SRI n-a urmărit niciodată reducerea evaziunii fiscale, ci controlul total al fenomenului și, în special, controlul asupra finanțelor publice și a economiei naționale, prin intermediul economiei subterane. Iar rezultatele în domeniul combaterii evaziunii fiscale, mult sub cele ale Gărzii Financiare (nu se publică rezultatele și nu se fac comparații pentru că nu sunt favorabile) sunt o dovadă certă a faptului că SRI a urmărit și realizat, exclusiv, controlul asupra economiei private nu și reducerea evaziunii.

            Privită obiectiv, fără diversiunea și eticheta aplicată deliberat, eliminarea Gărzii Financiare din structura instituțiilor ce se ocupă cu combaterea evaziunii, contrar scopului declarat, a unit interesele, nu ale statului, cum demagogic se servește naivilor, ci ale politicului și crimei organizate, arbitrate de SRI și celelalte servicii. Dovada constă în faptul că deși erau în posesia multor informații și constatări ale Gărzii Financiare și dețineau și instrumentul necesar (Direcția generală antifraudă), subit, după desființarea Gărzii Financiare, majoritatea sesizărilor Gărzii, a informațiilor și constatărilor întocmite în urma verificărilor efectuate, ce priveau mulți „actori" importanți ai evaziunii, au fost „clasate" iar verificările abandonate și mulți au fost „scăpați", omiși sau pierduți. Mai mult decât atât, în pofida declarațiilor generalului Dumbravă, multe din cazurile aflate pe rolul instanțelor, instrumentate și cu aportul SRI, s-au soluționat în favoarea crimei organizate, fără ca SRI să dovedească că și-a „mentinut interesul/atentia pana la solutionarea definitiva a fiecarei cauze", din contra, neavînd nici o reacție.

            Nu la fel au procedat și în cazul proceselor civile prin care cei disponibilizați din cadrul Gărzii Financiare și-au cerut, în instanță, drepturile constituționale. Sub pretextul că marea majoritate a celor eliberați din funcții de către Garda Financiară, la parodia de concurs prin care a fost angajat personalul Direcția generală antifraudă, din cadrul ANAF, nu au mai corespuns din punct de vedere al „integrității", (criteriile integrității fiind stabilite arbitrar și nereal, fără nici o bază legală, doar pe baza unor așa zise „informații" furnizate de SRI") -, personalul fostei Gărzi Financiare, ce nu a fost pe placul SRI și al politicienilor aflați la pupitrul de decizie, a fost epurat efectiv din ANAF, chiar dacă pentru această epurare a fost necesară încălcarea Constituției și a Statutului funcționarului public. Cum însă și-au extins și atribuțiile neconstituțional și nelegal, mai avea relevanță încă o încălcare, în plus, a Constituției, dacă servea scopului urmărit ?

            Ce s-ar fi întâmplat cu judecătorii Curții Constituționale dacă nu declarau constituțională OUG 74/2013 și ar fi decis, corect, că reorganizarea ANAF trebuia făcută prin lege, trecută prin Parlament ? Ne spune D-l Greblă ?

            Pentru că epurarea personalului Gărzii financiare să devină certă, se pare, SRI, alături de mafia politică care nu mai dorea existența Gărzii Financiare, în frunte cu politicienii Victor Ponta, Radu Rușanu, Daniel Chițoiu, etc., cu un tupeu absolut, de dictatori sadea, au făcut presiuni, în primul rând asupra Curții Constituționale a României, Curte care, prin membrii săi politici, Toni Greblă, Valer Dorneanu, Puskás Valentin Zoltán, Petre Lăzăroiu, Tudorel Toader, prostituându-se profesional, siluind și interpretând penibil unele aspecte legale și constituționale, au răspuns comenzilor SRI și ale politicienilor și au declarat constituțională o ordonață de urgență ce modifica Legea 188/1999 și viza Dispozitiile art. 115 alin. (6) din Constitutie. Aceasta  în condițiile în care tocmai Curtea Constituțională, prin Deciziile nr.1189 din 2008, nr.55 din 5 2014, nr. 1.221 din 2008, nr. 1629 din 2009,  nr. 1039 din 2009, nr. 104 din 2009, stabilea clar că Guvernul nu are competență materială să emită ordonanțe "in domeniul legilor constitutionale, nu pot afecta regimul institutiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertatile si indatoririle prevazute de Constitutie, drepturile electorale si nu pot viza masuri de trecere silita a unor bunuri in proprietate publica". Și deși aceeași Curte, din care făceau parte și Toni Greblă, Valer Dorneanu, Puskás Valentin Zoltán, Petre Lăzăroiu, Tudorel Toader, stabilea, anterior, că: „sunt instituții fundamentale ale statului acelea reglementate expres de Constituție, în mod detaliat ori măcar sub aspectul existentei lor, în mod explicit sau doar generic instituțiile cuprinse în titlul III din Constituție, precum și autoritatile publice prevazute în alte titluri ale Legii fundamentale" (a se vedea, in acest sens, Decizia nr. 1.257 din 2009), iar dintre instituțiile fundamentale ale statului, cpnform Curții Constituționale, fac parte și: „ministerele si celelalte organe ale administratiei publice (Decizia nr. 1.257 din 2009), inclusiv structurile subordonate, așa cum sunt definite în Decizia Curții Constituționale 1257 din 2009 . Conform Curții Constituționale, printre instituţiile fundamentale ale statului şi care fac obiectul criticii de neconstituţionalitate a Legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.37/2009 se identifică şi „serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale", prin raportare la art.123 alin.(2) din Constituţie, conform căruia „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale". Și tot potrivit Curții Constituționale  "Serviciile publice deconcentrate reprezintă, aşa cum se menţionează în doctrină, „prelungiri în teritoriu ale ministerelor". Serviciile publice deconcentrate sunt structuri care îndeplinesc atribuţii de putere publică".

  Cum „greșește" deliberat Curtea Constituțională la ordin politic

            Mai mult, pentru a executa ordinele lui Ponta și SRI, membrii Curții Constituționale, deliberat, au ignorat prevederile OUG nr. 105/ 2009. Potrivit OUG 105/2009, anexa 1, LISTA cuprinzând serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale şi alte servicii publice, la litera F, Ministerul Finanțelor Publice, sunt menționate ca făcând parte din serviciile publice deconcentrate ale ministerului „1. direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti; 2. direcţiile regionale, judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru accize şi operaţiuni; și 3. secţiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti ale Gărzii Financiare". Or, când potrivit legii, era evident că secţiie judeţene ale Gărzii Financiare, erau servicii publice deconcetrate ale Ministerului Finanțelor Publice, având același statut juridic cu direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene și direcţiile regionale, judeţene, pentru accize şi operaţiuni, iar, potrivit Deciziei 1257 din 2009 a Curții Constituționale, "Printre instituţiile fundamentale ale statului şi care fac obiectul criticii de neconstituţionalitate a Legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.37/2009 se identifică şi „serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale", cum pot explica judecătorii Toni Greblă, Valer Dorneanu, Puskás Valentin Zoltán, Petre Lăzăroiu, Tudorel Toader inepția literar-profesională și faptul că au stabilit - în mod clar nelegal, ignorând legislația și realitatea -, că Garda Financiară nu a făcut parte din categoria instituțiilor fundamentale ale statului, în schimb Autoritatea Națională a Vămilor și Direcțiile județene ale finanțelor publice, deși erau subordonate, la fel ca și Garda Financiară, tot ANAF, făceau parte din instituțiile fundamentale ale statului,  susținând aberația că "Actul normativ criticat are ca obiect de reglementare reorganizarea unor autorități ale administrației publice centrale și locale, din subordinea Ministerului Finanțelor Publice: Agenția Națională de Administrare Fiscală, Autoritatea Națională a Vămilor (ANV) și direcțiile generale ale finanțelor publice județene. Aceste autorități sunt prevăzute la art.116-117 și art.120-123 din Constituție, fiind calificate, în jurisprudența Curții Constituționale, instituții fundamentale ale statului (a se vedea în acest sens Decizia nr.55 din 5 februarie 2014, Decizia nr.1.257 din 7 octombrie 2009 sau Decizia nr.1.105 din 21 septembrie 2010). De asemenea, ordonanța de urgență prevede desființarea Gărzii Financiare, instituție publică de control care se afla în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, însă această instituție nu poate fi încadrată în categoria instituțiilor fundamentale, întrucât, potrivit legii, și-a desfășurat activitatea în subordinea unui organ de specialitate al administrației publice centrale" ? Astfel,  contrar prevederilor Legii 105/2009 sau prin omiterea deliberată a prevederilor legii, în opinia judecătorilor Curții Constituționale, deși Garda Financiară era o "instituție publică de control care se afla în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală" - exact ca și Autoritatea națională a Vămilor (ANV) și direcțiile generale ale finanțelor publice - "această instituție nu poate fi încadrată în categoria instituțiilor fundamentale, întrucât, potrivit legii, și-a desfășurat activitatea în subordinea unui organ de specialitate al administrației publice centrale, iar nu în subordinea Guvernului sau a unui minister, așa cum prevăd dispozițiile art.116-117 din Constituție, și nici nu a constituit o autoritate administrativă autonomă". În această logică, ori ANV, direcțiile generale ale finațelor publice și Garda Financiară, au fost, toate, instituții fundamentale ale statului, ori nici una, cu excepția ANAF central, pentru că, potrivit HG 109 din 2009, privind organizarea și funcționarea ANAF, la art. 1 se precizează clar că: "Agenţia Naţională de Administrare Fiscală se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, finanţată din bugetul de stat şi din venituri proprii" iar la art. 2, se precizează că: "În subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală funcţionează Garda Financiară, Autoritatea Naţională a Vămilor, direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, ca instituţii publice cu personalitate juridică". Deci, ori sunt toate instituțiile subordonate ANAF servicii teritoriale deconcentrate ale ministerului, ori nici una. În aceste condiții, totuși, cum au ajuns judecătorii Curții la concluzia că doar Garda Financiară nu face parte din serviciile deconcentrate ale Ministerului Finanțelor Publice, consemnând: „deși actul normativ prevede desființarea acestei instituții, cu consecința directă a afectării regimului său juridic, aceasta nu reprezintă o instituție fundamentală a statului, care să cadă sub incidența protecției prevederilor art.115 alin. (6) din Constituție" ? Nu e o scăpare deliberată a prevederilor legale ? În acest caz, în condițiile în care Garda Financiară era subordonată ANAF, având același statut ca și ANV și Direcțiile generale ale finanțelor publice, iar potrivit anexei 1 din OUG 105/2009, făcea parte din serviciile descentralizate teritorial ale Ministerului Finanțelor Publice, nu și-a contrazis, practic, Curtea Constituțională, toate deciziile anterioare referitoare la ce instituții se încadrează în categoria instituțiilor fundamentale ale statului ? Cum adică  Garda Financiară n-a fost subordonată Ministerului Finanțelor Publice, pentru că era subordonată ANAF-ului care, la rândul ei, era subordonat Ministerului Finanțelor Publice, dacă acest lucru era precizat clar în OUG 105/2009, unde se menționa că Garda Financiară face parte din serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Finanțelor Publice, mai ales că ordonanța 105/2009 a a fost declarată constituțională chiar de către Curtea Constituțională ? Cum adică Garda nu a fost instituție fundamentală a statului, iar Autoritatea Națională a Vămilor și Direcțiile Județene a finanțelor publice, care aveau aceeași subordonare, la ANAF, erau instituții fundamentale a statului ? Nu e o discriminare vădită și o interpertare subiectivă a legii de către Curte ? Nu se vede clar că judecătorii, în acest caz, au executat o comandă politică, ignorând prevederile legale, constituționale și propriile lor decizii ? În aceste condiții, conform Deciziei Curții, nici Inspectoratele județene de Poliție nu fac parte din categoria instituțiilor fundamentale ale statului, pentru că, potrivil legii de organizare a Ministerului Administrației și Internelor, Inspectoratele Județene de Poliție sunt subordonate Inspectoratului General al Poliției, care, la rândul său este subordonat Ministerului administrației și Internelor. Deci, în această logică voit strâmbă, Inspectoratele Județene de Poliție nu sunt instituții fundamentale ale statului pentru că nu sunt subordonate direct Ministerului Administrației și internelor și nici Guvernului (!!??).

            Cât priveste intelesul sintagmei „afectare a regimului institutiilor fundamentale ale statului", aceeași Curte, prin Decizia nr. 1.257 din 2009 sau Decizia nr. 230 din 2013, a statuat că aceasta vizează „toate componentele care definesc regimul juridic al acestora - structura organizatorica, functionarea, competentele, resursele materiale si financiare, numarul si statutul personalului, salarizarea, categoria de acte juridice pe care le adopta etc." Mai mult decât atât, aceeași Curte, cu privire la sensul dispoziţiilor art.115 alin.(6) din Legea fundamentală, a statuat, prin Decizia nr.1.189 din 2008, că „ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin". Or, desființând, printr-o ordonanță de urgență, Garda Financiară, Guvernul nu a afectat regimul juridic al Gărzii Financiare, adică: "structura organizatorica, functionarea, competentele, resursele materiale si financiare, numarul si statutul personalului, salarizarea, categoria de acte juridice pe care le adopta etc." ? Ce consecințe „pozitive" a avut, pentru „numărul și statutul personalului" OUG 74 din 2013 ? Și nu era evident că: - citând exact, literar, din Decizia CC nr. 1257/2009, înlocuind doar OUG 37/2009 cu OG 74/2013 -, „prin reglementările sale, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului (nr.74/2013 n.m.) „afecta" statutul juridic al unor funcţionari publici din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr.188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, adoptată de Parlament în conformitate cu prevederile art.73 alin.(3) lit.j) din Legea fundamentală, potrivit cărora statutul funcţionarilor publici se reglementează prin lege organică" și că, astfel „ prin întreg conţinutul reglementării, Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competenţa materială, încălcând, astfel, dispoziţiile art.115 alin.(6) din Constituţie" ? Era mai mult decât evident, sunt convins, dacă n-ar fi existat, se pare, presiunile SRI si presiunile politice exercitate de Ponta, Chițoiu, Rușanu și ale crimei organizate ce-i înconjoară. Dar, când vrei să te prostituezi profesional, nu mai contează ce-ai hotărât anterior. Că doar guvernează statul tip Mussolini în România, cel care nu recunoaște individul, ci doar puterea și nu statul de drept ! Iar Ponta, Chițoiu, Diaconu și, din păcate, SRI, nu au nevoie de stat de drept, pentru că într-un stat de drept nu poți obține nici extinderea competențelor fără o lege în acest sens și nici decizii ale Curții Constituționale prin încălcarea flagrantă a legii și a Constituției. Nu știam că și Curtea Constituțională, prin judecătorii Toni Greblă, Valer Dorneanu, Puskás Valentin Zoltán, Petre Lăzăroiu, Tudorel Toader au devenit, precum Ponta, funcționari ce se răsgîndesc în funcție de interesele politice de tip mafiot și execută ordine politice, contribuind la epurarea politică a funcționarilor. Credeam că, măcar la Curtea Constituțională, se pronunță soluții cât de cât oneste, nu se comit erori deliberate, programate, vizibile și de către ageamii. După ce-au pronunțat însă Decizia nr. 336 din 2014 - cu toată opoziția unor profesioniști precum: Mona Maria Pivniceru, Augustin Zegrean, Mircea Ștefan Minea sau Daniel Marius Morar, care au arătat clar, în opiniile lor, că prin adoptarea OUG 74/2013 s-a încălcat grav Constituția și s-au infirmat toate deciziile Curții Constituționale pronunțate în acest domeniu, anterior -, am înțeles că sintagma: „orice e posibil în România", când politicul și SRI încalecă justiția, e aplicabilă chiar și la Curtea Constituțională.

  Alba-neagra la Curtea Constituțională ! A fost sau n-a fost Garda Financiară instituție fundamentală a statului, pentru că aparținea Ministerului Finanțelor Publice ? Sau a fost extraterestră ?

            Fiind convinși că nu trăim totuși într-un stat mussolinean, în care „Statul este totul, individul - nimic", ci, prin aderarea la UE, avem pretenția, cel puțin, că trăim într-un stat de drept - stat bazat pe o ierarhie a normelor generatoare de ordine juridica, având în vârful ierarhiei, Constituția -, iar SRI, Ponta, Chițoiu și Diaconu, indiferent cât s-ar strădui să convingă opinia publică că e în interesul statului să se încalce Constituția (așa cum au făcut prin OUG 74/2013, prin care au epurat adminisrația publică, politic, de incomozi), totuși, nu e logic să primească satisfacție totală, după ce a fost contestată la Curtea Constituțională OUG 74/2013 ? Și orcâte argumente s-ar invoca, nu era nici moral și nci normal ca judecătorii Toni Greblă, Valer Dorneanu, Puskás Valentin Zoltán, Petre Lăzăroiu, Tudorel Toader, deși era evident că Guvernul Ponta, prin OUG 74/2013, constatând că Guvernul Ponta, prin OUG 74/2013 „a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competenţa materială, încălcând, astfel, dispoziţiile art.115 alin.(6) din Constituţie", afectând, prin desființarea Gărzii Financiare, „regimul institutiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertatile si indatoririle prevazute de Constitutie", să accepte și să decidă că OUG 74/2013, este constituțională pentru că Garda Financiară nu făcea perte din categoria instituțiilor fundamentale ale statului. Având în vedere circumstanțele, bazate te deciziile anterioare ale Curții, în cazul OUG 74/2013, este evident că judecătorii Curții au fost siliți, în urma presiunilor exercitate de Guvern și servicii, să pronunțe o astfel de decizie contradictorie și nelegală. Și pentru că existau prea multe antecedente în deciziile Curții cu privire la lipsa de competență materială a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domeniul reglementat de Legea 188/1999, ne-am adresat, procedural, din nou Curții Constituționale, solicitând constatarea neconstituționalității și a OUG 82/2013, care, deasemenea, pentru a face „operabilă"și aplicabilă OUG 74/2013 -  adică pentru a se realiza epurarea politică -, modifica Legea 188/1999, adică exact Legea pentru care Curtea stabilise, în repetate rânduri, că Guvernul nu are competență materială s-o modifice prin ordonanțe.

            Pentru a clarifica modul pervers cum Guvernul Ponta a desființat Garda Financiară, trebuie făcute următoarele precizări clarificante: În cursul anului 2009, ca și PSD (se pare că a devenit o cutumă), Guvernul Boc, prin OUG 37, a încercat epurarea administrației publice și instalarea în funcții a clientelei politice. PSD, atunci aflată în opoziție, a contestat la Curtea Constituțională ordonanța și a blocat aplicarea ei. Curtea constatând neconstituționalitatea OG 37/2009, a statuat că Guvernul nu are competență materială în domeniul Legii 188/999, adică a legii ce reglementa funcțiile publice, ci numai Parlamentul. Culmea, PSD și partenerii de guvernare, au invocat, în 2009, neconstituționalitatea OUG 37, susținând că Guvernul "nesocotește dispoziţiile art.115 alin.(6) din Constituţie, apreciind că se aduce atingere unor drepturi fundamentale, precum dreptul la muncă, şi se afectează grav activitatea tuturor instituţiilor publice ale statului vizate prin acest act normativ". În argumentarea acestei susţineri, opoziția PSD-istă arăta că, "deşi principiul enunţat de ordonanţa de urgenţă este acela al „eficientizării activităţii instituţiilor publice (...) în condiţiile reducerii cheltuielilor bugetare", în fapt, prevederile acesteia produc haos în activitatea instituţiilor publice". Loviți de „amnezie", la nici patru ani de când Curtea Constituțională dăduse dreptate PSD, PSD a procedat ca și predecesorii săi, desființând, prin ordonanță, Garda Financiară, tot pentru a-și instala clientela în funcții publice și tot "nesocotind dispoziţiile art.115 alin.(6) din Constituţie", chiar dacă și în acest caz „se aducea atingere unor drepturi fundamentale, precum dreptul la muncă, şi se afectează grav activitatea tuturor instituţiilor publice ale statului vizate prin acest act normativ". Deci, pentru opoziție (indiferent cine e) o astfel de măsură era neconstituțională, când ajung la putere însă, aceeași măsură este constituțională (!?). Culmea ipocriziei însă constă în faptul că principiul enunțat, pentru adoptarea OUG în regim de urgență, este tocmai cel contestat în cazul ordonanței PDL, adică cel al „ eficientizării activităţii instituţiilor publice",, care fusese declarat neconstituțional în 2009. De această dată însă, în viziunea PSD, prevederile acesteia n-ar mai produce „ haos în activitatea instituţiilor publice", ci eficiență. Insă rezultatele se văd...Raportat la PIB, procentul evaziunii și fraudelor fiscale a crescut cu peste 1% (!?).

            Pentru a-și realiza obiectivul, dată fiind deciziile anterioare, când Curtea Constituțională declarase neconstituționale OUG 37/2009, OUG 3/2009 și, mai recent, chiar și OUG 77/2013 a Guvernului Ponta, emis pe modelul OUG 37/2009, Guvernul Ponta, pentru a aplica OUG 74/2013 și să epureze ANAF prin desființarea Gărzii Financiare, nu avea decât o singură alternativă: profitând de majoritatea parlamentară extinsă, să-și asigure majoritatea și în cadrul Curții Constituționale și să facă presiuni asupra membrilor Curții Constituționale, determinându-i să încalce Constituția, în numele unei demagogice „primeniri" a administrației publice și a eficientizării activității, care, în fapt, nu reprezenta decât o masivă epurare politică, pe care nici un Guvern anterior n-o mai făcuse. Iar, pentru a trece OUG 74/2013, în forma redactată, deși aceasta afecta direct Legea 188/1999, printr-o altă Ordonanță de Urgență, nr. 82/2013, separat, sfidând deciziile anterioare ale Curții Constituționale, Guvernul a modificat prevederile Legii 188/1999, știind clar că comite un abuz și că, dată fiind experiența cu OUG 37/2009 și OUG 3/2009 a Guvernului Boc și OG 77/2013 a Guvernului Ponta, această Ordonanță trebuia să fie declarată neconstituționlă de către Curte. In acest caz, mizând pe o largă majoritate parlamentară și obediența unor judecători numiți de PSD la Curtea Constituțională, Guvernul Ponta a sfidat Constituția, sperând că, făcând presiuni asupra Curții Constituționale, vor rezolva problema, în stil mafiot. Siguri pe faptul ca judecătorii Curții Constituționale, numiți de PSD și de aliații lor nu vor respinge ordonanțele emise, au procedat, chiar înainte ca Curtea să decidă, la epurarea ANAF, respectiv concedierea personalui incomod al Gărzii Financiare, în ideea că o dată consumată fapta, nu va mai atrage răspunderea în nici o circumstanță.

            In cursul lunii mai 2015 a ajuns pe rolul Curții Constituționale contestația depusă de foștii comisari ai Gărzii Financiare și s-a procedat la analiza constituționalității OUG 82/2013, în baza căreia s-au făcut disponibilizările funcționarilor din Garda Financiară. De această dată, Curtaea Constituțională, pusă în fața unui abuz grosolan a Guvernului Ponta - cel care, aflat în opoziție, contesta competența Guvernului de a emite ordonanțe în domeniul funcționarilor publici -, ce le submina definitiv credibilitatea, cu majoritate de voturi, inclusiv a judecătorilor ce pronunțaseră constituțională OUG 74/2013: Valer Dorneanu, Puskás Valentin Zoltán, Petre Lăzăroiu, Tudorel Toader (cu excepția lui Toni Greblă - executat de SRI), a statuat că, totuși funcționarii Gărzii Financiare au fost concediați nelegal, prin încălcarea prevederii Statutului funcționarilor publici (Legea 188/1999). Astfel, membrii Curții Constituționale au stabilit că "potrivit art.115 alin.(6) din Constituție din moment ce Guvernul nu are legitimare constituțională în acest sens" nu putea emite OUG 82/1993 și că, prin acesată ordonață "este afectat, în sens negativ, atât dreptul la muncă al funcționarului public, cât și regimul juridic al funcției publice și, prin urmare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.82/2013 contravine prevederilor art.115 alin.(6) din Constituție".

            Și, totuși, domnilor judecători ai Curții: E sau nu OUG 74/2013, privind re(dez)organizarea ANAF, constituțională ? Trebuia sau nu, procedural, dezbătută și votată de Parlament ?

            Făcând o paralelă, sub cupola unui pretins stat de drept,

            între Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014 a Curții Constituționale, plină de bâlbe juridice, prin care judecătorii Toni Greblă, Valer Dorneanu, Puskás Valentin Zoltán, Petre Lăzăroiu, Tudorel Toader au statuat că personalului Gărzii Financiare nu i s-au încălcat drepturile constituționale, cu toate că: "deși actul normativ prevede desființarea acestei instituții, cu consecința directă a afectării regimului său juridic, aceasta nu reprezintă o instituție fundamentală a statului, care să cadă sub incidența protecției prevederilor art.115 alin. (6) din Constituție" sau că: " măsura eliberării din funcție a personalului Gărzii Financiare, adoptată prin ordonanță de urgență, este de natură a afecta statutul funcției publice cu statut special pe care acesta o deținea potrivit dispozițiilor art.9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.91/2003 privind organizarea și funcționarea Gărzii Financiare,cu consecința încălcării dreptului fundamental la muncă prevăzut art.41 din Constituție", Curtea reținând că "potrivit art.41 din Constituție, dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă. Prin adoptarea măsurii legislative a desființării Gărzii Financiare, cu consecința eliberării din funcție a personalului aferent, nu se îngrădește alegerea profesiei sau a locului de muncă" (adică este concediat (epurat) funcționarul, iar ulterior i se intezice să mai ocupe o funcție publică, inventându-se așa zisul examen de integritate, necontestabil, precum dosarul de cadre comunist, dar nu i se îngrădește dreptul la mună pentru că poate munci și în Spania ?);

            și Decizia nr. 351 din 7 mai 2015, prin care, în unanimitate, judecătorii Curții stabilesc că: "potrivit art.115 alin.(6) din Constituție din moment ce Guvernul nu are legitimare constituțională în acest sens" nu putea emite OUG 82/1993 și că, prin acesată ordonață "este afectat, în sens negativ, atât dreptul la muncă al funcționarului public, cât și regimul juridic al funcției publice și, prin urmare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.82/2013 contravine prevederilor art.115 alin.(6) din Constituție", nu este logic să punem întrebarea: Când au greșit judecătorii Curții, Valer Dorneanu, Puskás Valentin Zoltán, Petre Lăzăroiu, Tudorel Toader ? Când au statuat că OUG 74/2013 este constituțională deși, ca și OUG 82/2013, afecta regimul juridic al instituției Gărzii Financiare, stabilind că Garda n-a fost instituție fundamentală a statului (deși era instituție fundamentală a statului, totuși, conform legii ) și că măsura eliberării din funcție a personalului Gărzii Financiare, adoptată prin ordonanță de urgență nu este de natură a afecta statutul funcției publice, desi-l afecta ? Sau când au statuat că OUG 82/2013, care privea aceeași instituție, a afectat, în sens negativ, atât dreptul la muncă al funcționarului public, cât și regimul juridic al funcției publice ? Pentru că oricât am fi de dobitoci și analfabeți, e evident faptul că între cele două decizii există o contradicție flagrantă, vizibilă de către orice profan în materie, iar una dintre ele este vădit subiectivă și nelegală. Și, mai mult decât evident, analizând cele două decizii, în „oglindă", e faptul că Decizia nr. 351 din 7 mai 2015, prin care s-a statuat că prin adoptarea acestei Ordonanțe a fost "afectat, în sens negativ, atât dreptul la muncă al funcționarului public, cât și regimul juridic al funcției publice și, prin urmare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.82/2013 contravine prevederilor art.115 alin.(6) din Constituție", a fost cea corectă, legală și constituțională. Ce facem atunci cu Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, domnilor judecători ai Curții Contituționale, prin care s-au distrus cariere și vieți, prin ignorarea Constituției ? O contabilizăm la capitolul „pierderi colaterale, de război" între facțiunile politice sau la erori deliberate și programate pentru a face jocul Guvernului Ponta, condus de mafioții care nu suportau existenta unei instituții precum Garda, ce trebuia epurată dintr-un sistem înregimentat politic și condus pe principii de tip mafia ? Dacă Guvernul Ponta, prin OUG 82/2013, ca urmare desființării Gărzii Financiare și concedierea abuzivă, în masă, a funcționarilor acestei instituții, evident și incontestabil, a "afectat, în sens negativ, atât dreptul la muncă al funcționarului public, cât și regimul juridic al funcției publice și, prin urmare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.82/2013 contravine prevederilor art.115 alin.(6) din Constituție", operând, direct asupra Legii 188/1999, ale cărei prevederi le-a încălcat, n-ar trebui ca domnii judecători ai Curții Constituționale, având în vedere că există elemente noi și concrete și dovezi clare a încălcării și interpretării subiective a legislației, respectiv a unor erori grosolane de interpretare sau neaplicare a legilor, să reanalizeze constituționalitatea OUG 74/2013, care este, evident, în aceeași situație ca și în cazul OUG 82/2013, prin adoptarea ei a "afectat, în sens negativ, atât dreptul la muncă al funcționarului public cât și regimul juridic al funcției publice"? 

       In final, cum rămâne ? E sau nu e independentă justiția în fața politicului și a serviciilor ? Cine dă ordin și cine execută ?

            Insă ce mi se pare cel mai grav și cu adevărat un atac grosolan la statul de drept, la justiție și o dovadă că SRI și politicul au încălecat justiția, este reacția instanțelor de judecată în cazul contestațiilor despuse de foștii funcționari ai Gărzii Financiare impotriva Deciziilor de concediere. Aproape toate instanțele din România, cu mici excepții - prelucrate evident, după modul în care reacționează -, au considerat și consideră că funcționarii Gărzii Financiare au fost concediați legal, motivându-și hotărârile și deciziile, exclusiv, în baza Deciziei nr. 366 din 25 iunie 2014 a Curții Constituționale, cu toate că, orice individ, chiar și neprofesionist, constată că Decizia nr. 366 din 2014 a Curții e o decizie dată cu încălcarea tuturor normelor de drept posibile, la comandă politică. Iar mai mult decât grav este faptul că, chiar după ce aceeași Curte Constituțională a revenit și prin Decizia nr. 351 din 7 mai 2015 și a statuat că, totuși, funcționarii Gărzii Financiare au fost concediați nelegal, prin modificările neconstituționale aduse Legii 188/1999, fiind afectat clar dreptul la muncă al funcționarului public, cât și regimul juridic al funcției publice - fiind încălcate astfel prevederile art.115 alin.(6) din Constituție -, instanțele, la presiunea, se pare, a SRI (care, după comportamentul magistraților, ce dau sentințe copy-paste, se pare că și-au reactivat toate „celule" din magistratură, pentru a bloca revenirea funcționarilor Gărzii în ANAF) și a Guvernului, continuă să respingă contestațiile comisarilor Gărzii Financiare privind deciziile de concediere, motivând, la „indigo" (prin metoda copy-paste), hotărârile și deciziile (de parcă cineva circulă prin țară și le duce de la o instanță la alta), ignorând și sfidând, fără nici o justificare logică sau legală, Decizia nr. 351 din 7 mai 2015 a Curții Constituționale, ca și cum acesată decizie n-ar exista.

            Că SRI, pentru a-și realiza scopul, adică a prelua și controla domeniul de activitate al Gărzii Financiare, a atașat foștilor comisari ai Gărzii Financiare eticheta de „corupți", în bloc, aproape fără excepții, (pe drept sau pe nedrept, e o chestiune ce ar trebui să țină de dovezi și probe și de decizii definitive ale instanțelor, nu de pasiuni personale sau interesele unor instituții) este un fapt incontestabil. De aici însă și până la a-i trata pe foștii comisari și după concedierea în masă, ca și cum ar fi fost dovediți ca fiind incontestabil corupți, prezentându-se instanțelor, pe post de „dovezi”, tot felul de rapoarte „fantomă" - multe din ele parcă copiind scenariile unor filme polițiste americane -, rapoarte cu caracter, chipurile, „secret" - bazate, în special, pe declarații neoficiale, neînsoțite de probe, ci, eventual, de niște stenograme false sau niște fotografii ce nu spun nimic -, întocmite de cei direct interesați ca unii din foștii angajați ai Gărzii să nu mai revină în ANAF -, în fapt, reprezintă materializarea unei operațiuni diversioniste și un mod pervers, imoral, nelegal și incorect prin care sunt încălcate - în numele unei justiții paralele, secrete, nerecunoscută oficial, dar prezentă, acceptată cutumic și impusă -, drepturile unei persoane, căreia i se încalcă astfel, abuziv, dreptul la apărare. Astfel, prin metode neortodoxe, paralele cu sistemul impus de statul de drept, SRI, precum vechea Securitate ce-și baza abuzurile pe doctrina comunistă, a creat un sistem cutumic, incorect și abuziv, dar eficient, de încălcare a drepturilor cetățeanului, prin care substituie instituțiile oficiale, precum parchetele, sistem cu care sunt influențați magistrații (alții decât cei cu grade) forțați să recunoască, să accepte și să ia în considerare, fără nici un temei legal, deciziile sau constatările acestui sistem paralel. Consider că, cee ce se petrece, în cazul foștilor comisari ai Gărzii Financiare, nu este numai o meschinărie și un exercițiu de forța al serviciilor și politicului, prin care se pune presiune pe justiție, ci o încălcare grosolană a drepturilor constituționale ale persoanei și un abuz grosolan, care ar trebui să devină o temă prioritară și urgentă de analizat de către inspecția judiciară din cadrul CSM și chiar și pentru ministrul justiției, pentru că ceea ce se întâmplă în cazul judecării contestațiilor depuse de foștii comisari ai Gărzii Financiare împotriva deciziilor de concediere, este o dovadă clară a imixtiunii nelegale a SRI și politicului în justiție și un atac, fără precedent, ca amploare și dimensiune asupra statului de drept, săvârșit de către Guvernului Ponta și instituțiile cazone ale statului. Nu e posibil, într-un stat care dorește aderarea la Schengen, ca pe baza unor abuzuri grosolane săvârșite de Guvernul Ponta (epurări politice, prin încălcarea Constituției) și pe baza unor diversiuni ale unei instituții - care și-a extins nelegal atribuțiile, urmărind, prin desființarea Gărzii, în fapt, preluarea atribuțiilor Gărzii Financiare -, întreg personalul unei instituții să fie concediat, instituția desființată și justiția să considere acest lucru corect, legal și constituțional, fiind vorba de o instituție fundamentală a statului. Mai grav pentru statul de drept este că, în urma diversiunii SRI, declarațiilor mincinoase și iresponsabile a președintelui ANAF, primului-ministru Victor Ponta, întreg personalul fostei Gărzi Financiare este considerat exemplu de corupție și tratat ca paria pentru societate și, pe față, aproape fără perdea, pentru că a fost șatmpilat cu „eticheta” corupt, neoficial, prin rapoarte „fantoma” întocmite de așa zisa comisie de integritate (constituită nelegal, precum adunarea oamenilor muncii ce se substituia instanțelor de judecată), i se interzice accesul la funcțiile publice din administrație, chiar dacă dă dovadă că este foarte bine pregătit profesional. Nici „Garda de Fier", în perioada interbelică, când căzuse în dizgrație sau pe timpul comuniștilor și nici Securitatea ceaușistă, după 1989, n-au avut parte de un asemenea tratament discriminatoriu și abuziv, precum cel la care sunt supuși, în prezent, de către Guvernul Ponta, foștii comisari ai Gărzii, de parcă în comisarii Gărzii Financiare au fost identificați dușmanii societății și etaloanele corupției din România și trebuie „înfierați”, proscriși pe viață și inteziși în administrație. Până și cei mai răi torționari, securiști, chiar dacă s-a dovedit că au făcut poliție politică, au fost preluați de SRI și recuperați, dânduli-se o șansă. Foștilor comisari ai Gărzii Financiare, în schimb, etichetați în masă, neoficial, fără dovezi, de către SRI, Gelu Diaconu sau Victor Ponta, ca fiind corupți, nu numai că li se blochează accesul în ANAF, prin toate mijloacele posibile (nu se comunică și afișează, oficial, posturile disponibile; se organizează nelegal concursuri, deși există personal în corpul de rezervă al funcționarilor publici care ar trebui să ocupe aceste posturi, etc. ) - existând, chiar oficial, o coaliție și un consens total în acest sens, ordinul venind, se pare, de la Ponta și Diaconu, iar diversiunea și implementarea, se pare, de la SRI -, ci, printr-o campanie de diversiune se fac presiuni și asupra justiției pentru ca foștii funcționari ai Gărzii să fie tratați ca fiind corupțiii sitemului și, astfel, să nu beneficieze de un proces corect, echitabil, ci să fie discriminați, prin pronunțarea unor sentințe nelegale, cumva considerate reparatorii prin care să fie pedepsiți pentru activitatea, chipurile, infracțională derulată anterior, activitate infracțională constatată, neoficial, doar de SRI, care n-are nici o competență în acest domeniu. Acesta este statul de drept invocat mereu în discursurile politice de către așa zișii socialiști și liberali ? Un stat în care SRI, deși nu are competențe, în baza unor cutume moștenite de la fosta securitate, întocmește dosare (inclusiv de cadre, participănd, direct, deși n-are nici o bază legală, la avizarea numirii în funcții publice), ia decizii și se substituie justiției oficiale, decizând cine este corupt ? Nu seamăna mai degrabă cu statul de drept mussolinian în care individul nu are nici un drept, nici măcar să fie judecat în baza legii ? 

      Poate ne edifică Curtea Constituțională și inspecția judiciară. Deciziile Curții sunt obligatorii sau facultative pentru instanțe ? La Timișoara nu se știe și nu se aplică !

            Deși Curtea Constituțională, printr-o Decizie, a statutat că Deciziile Curții Constituționale, publicate în perioada când pe rol se află contestații ce privesc cauze ce se află sub incidența deciziilor, sunt pendinte, deciziile fiind obligatorii pentru instanțe, totuși, la presiunile politicului și urmare a lobby-ului SRI (nu-i exclus nici a crimei organizate deranjate de foștii funcționari ai Gărzii, pentru că există multe interese), instanțele ignoră Decizia Curții Constituționale nr. 351 din 7 mai 2015  și pronunță soluții contrare Deciziei. Astfel s-a întâmplat recent, la data de 01.10.2015 și 07.10.2015, în Timișoara, când completul RCA 2 (judecătoarele Maria Cornelia Dascălu și Diana Lasconi) și RCA 3 (judecătoarele Ruxandra Georgeta Codrea, Adina Poker) de la Curtea de Apel Timișoara, nu numai că au ignorat o Decizie pronunțată anterior de o altă instanță a Curții de Apel Timișoara, ci și Decizia nr. 351 din 7 mai 2015 a Curții Constituționale, deși orice normă de drept spune că se aplică Decizia cea mai recentă și cea mai favorabilă. Cine și cum i-a convins pe acești magistrați, să pronunțe aceste Decizii, ignorând Decizia nr. 351 din 7 mai 2015 a Curții Constituționale, e un subiect care, poate va avea, sau poate nu, un răspuns și poate va fi dezbătut și de Consiliul Superior al Magistraturii, pentru că poate conține un răspuns clar dacă există sau nu magistrați care execută ordine ierarhice militare. Când, ca magistrat, riști, știind că în conformitate cu prevederile art. 99, lit. ș) din Legea 303/2004 constituie răspundere disciplinară "nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii" și mai există și CEDO (nemilitarizat !), nu e firească întrebarea: Oare de ce riști și pe ce mizezi când riști ? De ce judecătoarele Maria Cornelia Dascălu, Diana Lasconi, Ruxandra Georgeta Codrea, Adina Poker, au ignorat oare Decizia Curții Constituționale nr. 351 din 7 mai 2015 ? Pentru că așa le-a dictat conștiința ? Mă îndoiesc că acesta este adevărul și mi se pare prea naiv un astfel de răspuns ! Când ești inamovibil și nu poți fi tras la răspundere pentru deciziile luate, dacă sunt luate conform legii și pe baza probelor și a legii, de ce să-ți fie teamă ? În opinia mea nu există decât două răspunsuri logice: Ori ești șantajabil și atunci e grav pentru sistemul de justiție, ori execuți ordine venite de la „superiori" și atunci se confirma ceea ce spun judecătorii Toni Neacșu, Viorica Costiniu, Natalia Roman și a alte sute de judecători semnatari ai solicitărilor către CSM privind clarificarea „acoperiților" din justiție, și a faptului că sunt prea mulți „acoperiți" în justiție, ori sunt interese materiale. Oricare din variante arată că, în acest caz, nu mai putem vorbi de justiție și nci de stat de drept. Pentru că loc de erori naive, din lipsă de experiență, la un asemenea nivel, cum e Curtea de Apel Timișoara, mi-e imposibil să cred că pot exista sau se pot strecura cum s-au strecurat în cazul judecării cauzelor privind pe foștii comisari ai Gărazii Financiare. Mai degrabă cred că erorile sunt deliberate, programate în alte birouri de cât cele ale magistraților, ordine clare ce nu suportă discuții și au ca origine presiunile exercitate de serviciile omniprezente, prin „colaboratori" sau „colegi" sau sunt plata unor „obligații" către crima organizată (pe care încă refuz să le iau în considerare ca și ipoteză). Iar ca o ultimă „vulnerabilitate", de luat în considerare, nici domeniul de activitate al unora dintre partenerii judecătorilor de la Curtea de Apel Timișoara nu se desfășoară în „globuri de cristal" și nici în afara unei „piețe" concurențiale în care evaziunea nu garantează profitul. Și cum tentația e mare, iar în calcul trebuie luat și eventualul risc al întâlnirii cu regizorii marelui bal al desființării Gărzii Financiare, ANAF, evident că „stăpânii" trebuie „respectați", nu ? Că doar așa-i tradiția !

            Așteptăm reacția și răspunsul inspecției judiciare, nu de alta dar să nu fim acuzați de „lipsă de patriotism" la C.E.D.O.! Că, deși nu suntem adepții traiului pe munca altuia, văd ca a devenit o moda ca instanțele românești, cărora le ține SRI umbrela, să „găurească" constant buzunarul cetățeanului, pierzând, consecvent, la C.E.D.O., după ce-au dat cu tifla, în numele inamovibilității (care, pe dos de cum a fost gândită, în loc să impună morala, văd c-o alungă !) și protecției serviciilor, legilor și Constituției.

            Unde ești Mussolini să vezi că statul de drept, ce l-ai vrut, în Italia, s-a realizat în România ! Și cine-a ascuns și unde, totuși, morala, în țara asta creștin-ortodoxă, de până și