Din tainele iubirii, de la Emanuel Swedenborg

Unul dintre cei mai mari gânditori ai epocii moderne, Emanuel Swedenborg, i-a privit pe îngeri nu numai din punct de vedere religios, ci şi uman. În cartea sa intitulată „Despre iubirea în cuplu”, Swedenborg revelează unele adevăruri despre iubire, văzută ca principiu universal, despre corespondenţa dintre lumea vizibilă şi cea invizibilă, despre relaţia dintre îngeri şi fiinţele umane, precum şi despre prelungirea după moarte a relaţiei de iubire. Vă oferim în continuare câteva fragmente din această carte deosebită.

Cum se petrec lucrurile în ceruri…

„Cei care cred că, după moarte, omul nu mai este altceva decât un simplu suflet vor înţelege cu greu fermecătoarele uniuni în cuplu, deoarece, după părerea lor, suflarea vitală a omului nu se poate preschimba într-un spirit şi nu se poate prinde în legăturile iubirii şi ale plăcerii. Adevărul este însă că omul rămâne om chiar şi după părăsirea corpului fizic, că îşi păstrează sexualitatea, că iubirea supravieţuieşte după moartea trupului şi că în Cer legăturile iubirii se reînnoadă, dacă pe pământ omul nu a încercat să le desfacă sau să le rupă. După câte ştiu, după câte am aflat şi am văzut, sunt în măsură să afirm cu toată convingerea că, după ce a părăsit planul fizic, omul îşi continuă existenţa într-un corp subtil, asemănător ca formă cu cel pe care l-a pierdut, cu singura deosebire că această nouă formă este în întregime mai plăcută şi mai desăvârşită. Cât priveşte însă sentimentele pline de blândeţe şi încântare pe care omul le păstrează şi după moarte, aici comparaţia nu se mai potriveşte; căci iubirea, acest bun suprem apropiat de puritatea Principiului său, nu mai este în cer aceeaşi cu reflexia sa deformată, ofilită şi pervertită care se manifestă de obicei într-o fiinţă încarnată, unde furtuna devastatoare a pasiunilor a denaturat-o. Este bine să ştiţi că în cer fiinţele trăiesc şi se iubesc fără să fie constrânse: ele au deplina libertate de a-şi schimba perechea, iar roadele iubirii lor nu sunt şi nu pot fi decât roadele înţelepciunii; aceasta constituie prima deosebire între Cerul preafericiţilor şi hăurile în care sunt înfundaţi cei răi. Iubirea este un dat al sufletului şi, în consecinţă, iubirea însoţeşte sufletul; în orice ţinut s-ar afla, sufletul vădeşte întotdeauna nevoia de a iubi, deoarece iubirea este o parte constituentă a principiului suprem al esenţei sale. Atât în timpul vieţii, cât şi după moarte, omul are două faţete: omul exterior şi omul interior. De aici rezultă uşurinţa cu care omul se recunoaşte pe sine şi plăcerea cu care se regăseşte ca atare. Întrucât omul exterior este întotdeauna subordonat omului interior, el nu mai are nevoie decât de trăirile, impresiile şi simţămintele sufletului său pentru a se putea concentra şi a ajunge să se identifice cu obiectul iubirii, cu care până la urmă alcătuieşte o singură voinţă şi o singură dorinţă”. (A.M.)