Braşov, 15 noiembrie 1987

Un noiembrie care a zguduit regimul comunist din România

„Ce s-a întâmplat la Braşov în 15 noiembrie 1987 este, în continuare, o lecţie de istorie pentru noi toţi. Nu trebuie să fii istoric, nu trebuie să fii nici măcar opozant al comunismului pentru a înţelege acest lucru. Istoria de zi cu zi nu se scrie, totuşi, la nivelul motivaţiilor sale interne, printr-o cauzalitate imediat perceptibilă. A trebuit să vină decembrie 1989, pentru a înţelege sensul profund al revoltei muncitorilor braşoveni din 15 noiembrie 1987". Adrian Hamzea.

Revolta anticomunistă de la Braşov, din 15 noiembrie 1987, a fost evenimentul politic major care a anunţat prăbuşirea iminentă a comunismului în România. Refuzul autorităţilor comuniste de a dialoga cu demonstranţii a provocat luarea cu asalt a sediului comunist (Judeţeana PCR Braşov) de către mulţimea adunată. Portretul dictatorului Ceauşescu a fost doborât de pe frontispiciul clădirii şi incendiat. A urmat intervenţia brutală a trupelor speciale de Securitate, arestările, torturile. Peste 300 de persoane au fost arestate şi anchetate în sediile Miliţiei şi Securităţii din Braşov şi Bucureşti.

O atmosferă funebră

Spre sfârşitul anului 1987, în România lui Ceauşescu viaţa a devenit imposibilă. Economia centralizată, dirijată de partidul comunist dădea semne de oboseală. Criza de energie, de materii prime şi de alimente se agravase.

Fisurile sistemului nu mai puteau fi ascunse. Oamenii nu mai puteau îndura salariile de mizerie, foamea, frigul şi întunericul. În marile oraşe ale României domnea o stare surdă de nemulţumire. Frica era generală. Cu toate acestea, la Întreprinderea de Autocamioane „Steagul Roşu" din Braşov situaţia devenise explozivă. Muncitorii voiau să fie plătiţi pentru munca lor, voiau salariile întregi. Răbdarea lor ajunsese la limită.

Aureliu Bejenariu: „La Bucureşti, fratele meu a fost bătut în fiecare zi"

Aureliu Bejenariu, fratele unuia dintre deportaţii din 1987, a rememorat momentul de acum 21 de ani. „Pe 14 noiembrie seara, pe la 22.30, am ajuns la lucru. În dulap era fluturaşul de salariu. De la un timp se tot reţinea din salariu. La început mai puţin, apoi din ce în ce mai mult. De data aceasta, reţinerile erau aproape de 30% din salariu. Noi lucram foarte mult în perioada aceea. Nu ştiu dacă şi eficient, dar lucram. După ce că ne descurcam ca vai de capul nostru, viaţa era grea, toţi aveam datorii, ne mai luau şi din bani. Nemulţumirea mocnea în fiecare. În aceste condiţii n-am mai lucrat. Dialogul cu şeful de secţie, Ghelase, n-a dus la nimic. Din contra, mai tare ne-a supărat. Au fost mai multe intervenţii ale lui Dan Ioan şi Şerb Ion, care erau mai bine informaţi. Răspunsul lui Ghelase a fost: „Capul plecat sabia nu-l taie". I-am spus că ştim şi noi proverbe. Toată noaptea n-am lucrat. Dimineaţa (15 noiembrie) am ieşit în faţa secţiei. A venit din nou acest Ghelase, împreună cu alţi activişti de partid, să discutăm. Stând în faţa secţiei, ni s-au alipit alţi oameni. Când a venit secretarul de partid, Birăescu parcă, mulţimea era deja înfuriată. N-a mai putut avea loc nici un dialog. A venit fratele meu, Cornel Vulpe, la mine şi mi-a zis: „Du-te acasă, continuăm noi greva".

Fratele meu, împreună cu alţii, a luat steagurile tricolore de pe stâlpi. Atunci a apărut Aurică Geneti, care avea pe cap o cască albă. Împreună cu Cadar, am hotărât să ne retragem. Am auzit de la nişte vecini că în urma manifestaţiei sunt morţi şi răniţi. Am început să-mi fac complexe de vinovăţie. A doua zi, m-am hotărât să mă duc să donez sânge. Marţi după-amiază m-au luat la interogatoriu la Miliţie. M-au reţinut ofiţerii Gotcă Ioan şi Bucşa. Cred că cel care m-a anchetat era procuror. N-am vrut să scriu în declaraţie numele colegilor care au făcut grevă. Mi-au dat drumul atunci. Joi am fost chemat din nou la Miliţie. Am fost luat în primire de căpitanul Ionaş Alexandru. Mi-a pus în faţă vreo 80 de fotografii şi mi-a cerut să văd pe cine recunosc în ele. El a ieşit din birou. Pe fratele meu l-au luat miercuri de-acasă. Mama a încercat să meargă la Miliţie, dar nu a reuşit. Până la proces n-am ştiut nimic de el. Când a fost deportat, mama a stat la el 3-4 luni ca să-l ajute la treburile gospodăreşti. În deportare a început să fie nervos. Probabil că diabetul, declanşat în timpul anchetei de la Bucureşti, începuse să-şi facă efectul. La Bucureşti, Cornel a fost bătut în fiecare zi. Îl înfăşurau în cearceaf şi îl băteau. După moartea mamei mele a început declinul fratelui. Soţia l-a părăsit, nu a mai avut dorinţa de viaţă. În plus, a mai făcut şi TBC uscat. Pe 19 august 1994 s-a stins."

15 noiembrie 1987

Ziua care nu se uită „Duminica îşi pierduse orice înţeles special, fiind transformată într-o zi ca oricare alta; de control şi de muncă forţată, ca într-un lagăr. Mergeam la muncă cu o silă din ce în ce mai mare şi nu ştiu câţi îi cereau iertare lui Dumnezeu pentru acest gest păgân. La 6.30 începea să vină lumea la schimbul I. Era duminică lucrătoare şi trebuia să şi votăm. Aurică Geneti şi Aurel Huian nu s-au schimbat în salopete. Tot schimbul trei nu lucrase şi în faţa secţiilor 440, 420 şi cele de lângă ele oamenii vorbeau despre bani, despre oprirea lucrului şi „explicaţiile " conducerii. Nimeni nu îndrăznea să-i silească pe muncitorii de la schimbul III să părăsească întreprinderea. După o noapte de fierbere erau hotărâţi să comunice starea lor şi colegilor de la schimbul I. Era un germene rudimentar de organizare. Cheia izbucnirii revoltei s-a aflat aici" povesteşte Mircea Sevaciuc.

Marşul

Ora 8 . „Timpul care s-a scurs între ieşirea din Steagul Roşu şi represiunea revoltei şi-a pierdut valoarea reală. Spre Comitetul Judeţean de Partid (actuala Prefectură) am plecat aproximativ 250 de protestatari. Dănuţ Iacob şi Cornel Vulpe iau steagurile tricolore de la poarta uzinei cu ei. „Am fost mulţi în uzină, puţini am ieşit pe poartă", afirmă Aurică Geneti. La intersecţia bulevardului 15 noiembrie cu strada Iuliu Maniu se strigă pentru prima dată „Jos comunismul!" , „Jos regimul comunist!", „Jos Ceauşescu!".

Trei ore de libertate

Apogeul evenimentelor de la 15 noiembrie1987 este situat între orele 11.00 şi 14.00, respectiv sosirea în faţa Comitetului Judeţean de Partid şi restabilirea ordinii de către forţele de represiune. Mulţimea aştepta în faţa Comitetului Judeţean de Partid ca cineva din conducere să vorbească cu protestatarii. "Primarul Dumitru Calancea iese pe uşa principală. Avea o expresie a feţei de fiară hăituită. În spatele lui, două gorile cu cu pistoalele mitralieră în bandulieră. Iritat, Calancea îl înjură pe Gheorghe Duduc care dorea să dialogheze cu edilul comunist şi ameninţă: „dacă nu vă căraţi, avem ordin să tragem". Aurică Geneti îşi pierde răbdarea şi îl loveşte pe Calancea cu steagul în faţă. Speriate, gorilele înarmate dispar în instituţia în care se retrage ameţit, speriat şi plin de sânge şi Calancea. Din biroul său, Petre Preoteasa „dialoga" cu Emil Bobu şi cu Nicolae Ceauşescu. Se pare că Preoteasa ar fi cerut de trei ori intervenţia trupelor. Soluţia propusă de „cârmaciul" suprem a fost aceea de a se aduce muncitori de la alte uzine. Oamenii intră în sediu şi se răspândesc la toate nivelele. Sunt sparte ferestrele. Obiectele de pe birouri sunt aruncate afară", povesteşte Mircea Sevaciuc în volumul „15 noiembrie 1987, Ziua Demnităţii".

Apar trupele de represiune ale regimului

Primii sosiţi la locul revoltei (Comitetul Judeţean de Partid ) sunt pompierii. La scurt timp apare un detaşament al trupelor anti-tero de la Rulmentul. Erau echipaţi cu scuturi, căşti şi puşti. Soldaţii au ocupat poziţia. În spatele lor, activiştii de partid au prins curaj.

Apar şi trupele de la „Secu" în salopete kaki cu petliţe albastre şi renumitele vâne de bou în mână. Este un haos total. Două maşini Aro ale Miliţiei sunt răsturnate de mulţime. Gheorghe Duduc a fost arestat în ziua de 15 noiembrie, lucru confirmat de sectoristul care a venit la domiciliul acestuia şi a anunţat familia. „În ziua de 15 noiembrie 1987, făcând parte dintre manifestanţii de la Comitetul Judeţean de Partid, am fost lovit pe la spate, după care am fost urcat în maşina Miliţiei şi dus la cercetări. Pe holul Miliţiei am fost luat la pumni şi băgat într-un birou unde un locotenent mi-a luat declaraţia (adevărată) care nu l-a satisfăcut şi a chemat un civil de aproximativ 40-45 de ani care, după ce a citit declaraţia, m-a luat la bătaie. M-a pus să scriu altă declaraţie în care să nu menţionez că am aruncat tabloul lui Ceauşescu. M-a legat cu cătuşe la o mână şi de scaun. M-a dus cu el într-un birou alăturat şi m-a pus să mă dezbrac de la brâu în jos şi să stau în patru labe, după care m-a lovit cu un baston de cauciuc la testicule. După câteva lovituri am căzut şi atunci m-a lovit cu piciorul. M-au ridicat doi subofiţeri care erau de faţă. Am fost anchetat şi bătut până la 3 noaptea, când am fost dus în celulă", povestea Gheorghe Duduc, în prezent decedat.

16 noiembrie 1987, Represiunea continuă

„Am fost arestat pe data de 16 noiembrie1987. În timpul anchetei de la Braşov nu m-a bătut nimeni. În schimb, în timpul anchetei de la Bucureşti, anchetatorul, care am înţeles că era un căpitan numit Mărgărit, m-a bătut în mod sălbatic cu bastonul de cauciuc, atât la palme ,cât şi la tălpi," a declarat N.I. (decedat între timp). În 17 noiembrie 87, Mircea Sevaciuc este săltat de acasă. „Era ora 18. Soneria de la intrare a sunat de teri ori. Înainte să ajung la uşă fiica mea Cătălina a fost mai sprintenă, crezând că a venit un prieten, Petrică Holotă. Sub privirea mirată a copiilor trei inşi stau în cadrul uşii. „Sunteţi Mircea Sevaciuc? Le arăt buletinul pe care nu mi-l mai înapoiază. E clar. Trec repede în dormitor , îmi iau nişte haine mai vechi şi patru pachete de Carpaţi. Copiii şi soţia stau în hol. Tot ceea ce trebuia spus, s-a spus" îşi aminteşte cu lacrimi în ochi Mircea Sevaciuc. Ceauşescu a trimis în Braşov pe Ion Radu, Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Constantin Dăscălescu.

Au fost aduşi din toată ţara ofiţeri din Ministerul de Interne. „În urma anchetării noastre trebuia să se obţină un număr de dosare care să fie satisfăcătoare pentru toată lumea: pe noi, anchetaţii, să ne distrugă, pe anchetatori să-i scoată basma curată, pe Ceauşescu şi pe activişti să-l răzbune, şi, în acelaşi timp, să nu supere prea tare comunitatea internaţională, fiindcă România declarase în 1975 că nu mai are deţinuţi politici. Pentru ca lucrurile să fie ţinute mai bine sub control, fiindcă dosarele făcute la Braşov nu corespundeau cerinţelor, anchetele au fost mutate la Bucureşti. Transportul s-a făcut în mai multe serii, în condiţii mizerabile, cu lanţuri la picioare sau cu cătuşe la mâini. Trimiterea asta pe un drum căruia nu-i cunoşteam destinaţia, a fost una din experienţele noastre cele mai cumplite. Toţi am crezut că vom fi împuşcaţi, "pierduţi" pe undeva, printr-o groapă comună", îşi aminteşte Mircea Sevaciuc.

O mascaradă de proces

Procesul „novembriştilor" s-a ţinut în Clubul Întreprinderii de Autocamioane din Braşov. În ziua precedentă procesului, clubul a fost preluat de Securitate. Subsolul, podul şi spaţiile din spatele scenei au fost ocupate de securişti. Inculpaţii şi cadrele de conducere destituite stăteau în primele rânduri încadraţi de securişti. În preziua şi ziua procesului, Tudor Postelnicu (fost ministru de interne) s-a aflat la Braşov pentru a „monitoriza" dezbaterile procesului. Procesul a fost înregistrat şi transmis integral în reţeaua TV cu circuit închis.

În 2 decembrie 1987, Tudor Postelnicu (însărcinat de Ceauşescu să se ocupe personal de proces) a convocat la sediul Securităţii din Braşov toţi judecătorii cauzei. Completului de judecată le-a fost impus verdictul pentru fiecare caz în parte.

Pozând în milostivi, „ciocoii comunişti" i-au trimis pe inculpaţi nu în închisori, ci la reeducarea prin muncă, în afara judeţului Braşov, sub supravegherea securiştilor şi miliţienilor. „Oricât de bine a reuşit să regizeze deznodământul evenimentelor de la Braşov, regimul comunist nu-şi putea învinge frica de o nouă revoltă. Politrucii lui Ceauşescu şi poliţia lui politică se pun pe treabă. Focarul de insurgenţă de la I.A. Braşov trebuie înlăturat. Dictatorul a pregătit condamnaţilor un viitor.... de aur, deportarea, dovedind încă odată ceea ce ştia şi simţea toată lumea, că umanismul societăţii socialiste multilateral dezvoltate era o gogoriţă. Puterea comunistă avea de ce să se teamă, pentru că Braşovul devenise un simbol pentru toată ţara,"afirmă Mihai Arsene, autorul volumului „Un tablou uriaş arde".

Dănuţ Iacob, vicepreşedintele Asociaţiei 15 noiembrie 1987: „Cel mai îngrozitor moment trăit la Braşov a fost când m-au pus stau într-un picior, păzit de un câine lup. Dacă lăsam piciorul jos, câinele mă făcea bucăţi. Am stat aşa până mi-a amorţit piciorul. Câinele mârâia şi dădea semne că sare pe mine. Mi-am spus să încerc o şmecherie. L-am scuipat în faţă pe animal şi în timp ce el se ştergea pe faţă, eu îmi schimbam picioarele. A durat foarte mult. Într-o anchetă, pe securist l-a sunat soţia. L-a întrebat unde este. El a început să mă lovească şi-mi spunea să strig ca să audă soţia lui că e la serviciu. Nu pot să uit râsul femeii care se auzea din receptor.

Cu o zi înainte de proces, toţi am fost aduşi la Braşov. Păziţi de soldaţi cu mitraliere şi flancaţi de maşinile Miliţiei, sub atenta supraveghere a generalului Mihalea. Ne-au spus ca vom merge acasă cu câte un miliţian, pentru că vecinii vor să ne omoare. Pe mine m-a dus căpitanul Dulgheru. Uşa era deschisă, am intrat. Mama spăla rufe. S-a uitat la mine şi a început să strige la tata că au intrat hoţii. M-a recunoscut abia când am vorbit. A făcut o criză şi a sărit să-l bată pe căpitan. «Ce i-aţi făcut copilului meu? L-aţi distrus!», striga, plângând. Procesul a avut loc în 3 decembrie, la clubul uzinei. Sentinţa se ştia. Ne-au aşezat exact cum am luat pedepsele. Cei cu pedepsele mai grele (trei ani) stăteau în primul rând. În partea stângă erau secretarii de partid, iar în dreapta noi. Cei din stânga se ridicau pe rând şi spuneau că le e ruşine de noi. Au cerut pedepse maxime şi capitale. Procesul a fost transmis în direct la Cabinetul 1 şi 2. Eu am luat 6 luni. Am fost deportat la Călimăneşti".

Adrian Militaru