Când statele Europei vor divorţa, cum se vor împărţi datoriile?

Tentaţia separatismului a renăscut de-a lungul Europei numai că puţini sunt cei care se întreabă ce se va întâmpla cu datoriile suverane ale statelor care s-ar scinda. Asta în condiţiile în care scoţienii îşi doresc independenţa începând cu 2014, suveranitatea flamandă are vânt din pupa şi, în acelaşi timp, guvernul provinciei spaniole Catalonia se înscrie pe aceeaşi traiectorie.

Puţin câte puţin, Europa este "cucerită" de concept, iar promotorii ideii trec sub tăcere punctul critic al demersului: datoria suverană. Nimeni nu pare pregătit încă să dea un răspuns clar la ce se va întâmpla cu datoria Belgiei dacă Filandra şi-ar declara independenţa sau cu cea spaniolă dacă guvernul catalan va avea câştig de cauză.

Cert este că succesul formaţiunii secesioniste "N-VA" în alegerile din Belgia coroborată cu creşterea tendinţei centrifuge în Spania, dar şi proiectul recentralizării Italiei, ilustrează faptul că actuala criză a datoriilor suverane începe să aibe consecinţe geopolitice la nivelul Europei.

Criza datoriilor redesenează harta Europei

Victoria lui Bart de Wever la Anvers este mai mult decât un avertisment pentru Belgia, este un avertisment pentru întreaga Europă care refuză să asculte cu atenţie semnalul care anunţă subminarea arhitecturii politice a bătrânului continent de cangrena crizei datoriilor suverane.

Cu certitudine accelerarea naţionalismului flamand nu trebuie corelat cu criza greacă, şi nici cu solicitarea autonomiei catalane sau basce. Dar trebuie să fii naiv pentru a crede că intensificarea acestor mişcări este independentă de turbulenţele economice ce au traversat Europa în ultimii doi ani şi jumătate. Chiar dacă nu este cauza, criza datoriilor este cu certitudine un catalizator.

În ţările în care problema nu se pune unitar, criza datoriilor suverane conduce în principal la emergenţa mişcărilor protestatare de stânga sau extrema dreaptă: "Frontul Naţional" şi "Frontul de Stânga" în Franţa, Partidul Comunist din Republica Cehă (care a câştigat 20% din sufragii în cadrul alegerilor regionale), Syriza şi "Răsăritul Auriu" în Grecia sau "Adevăraţii Finlandezi" în Finlanda.

În ţările în care unitatea este problematică, mişcările sunt diferite iar adevărata întrebare este cine va plăti datoria întregului ansamblu şi va face efortul de a plăti această datorie. Cu alte cuvinte, bătălia nu este împotriva austerităţii, ci de a evita austeritatea pasând această sarcină altora.

Nu este de mirare că separatismul prinde din nou avânt, un avânt mai curând tehnic decât financiar. Asta poate explica succesul celor de la "N-VA" în Belgia care se datorează, în cea mai mare parte, unui suport politic extrem de xenofob "Vlams Belang" (ex- "Vlams Block").
"N-VA" este de fapt un partid care nu promite o independenţă imediată, utopică, ci un divorţ progresiv, care, chiar dacă este mai puţin concret, pare mai realizabil. Este de asemenea partidul care insistă pentru independenţa fiscală a Flandrei şi propria gestiune a resurselor regiunii.

Imediat după victoria catigata liderul formaţiunii, Bart de Wever, a făcut apel la "reforma confederată" şi a oferit Flandrei posibilitatea de "a se gestiona singură". Este evident că independenţa clamată de cei de la "N-VA" este de ordin financiar. Cu certitudine criza datoriilor suverane nu este încă în centrul discursului politic, dar atmosfera în care trăiesc toţi europenii este permanent subminată de creşterea continuă a datoriilor suverane.

Creştere subliniată constant şi, am putea spune, frenetic de agenţiile de rating care par a-şi fi făcut un punct de glorie din a retrograda ratingurile naţionale. Este normal ca simpatizanţii partidelor extremiste să fi perceput mesajul politic sub formă: "datoriile nu sunt ale noastre, sunt ale altora". Şi, de la caz la caz, aceştia pot fi francofoni sau bruxelezi (cazul Belgiei), andaluzi sau extramadurieni (situaţia Spaniei).

Datoriile sunt ale altora

Aceste accente s-au făcut remarcate şi în discursul lui Artur Mas, preşedintele Generalitat, guvernul catalan. Acesta a propus în septembrie premierului spaniol un pact fiscal care nu este departe de cel al flamandului Bart de Wever: stabilirea propriei reţete fiscale, iar încasările să fie doar la dispoziţia executivului catalan. Fără nici o influenţă de la Madrid, fără transferuri financiare către regiunile sărace, fără încărcătura datoriei spaniole deoarece Catalonia este mai mult prosperă decât îndatorată.

Mişcarea lui Artur Mas este însă inteligenţă deoarece partidul sau "CiU" nu a evocat, încă, secesiunea. Aceasta s-a făcut în toamnă, iar alegerile din 25 noiembrie se pot constitui într-un adevărat referendum pentru independenţă. Evident că, în cazul Cataloniei, legătura între criză şi secesiune este evidentă tocmai pentru că în Spania criza este mai profundă ca, de exemplu, în cazul Belgiei.

Nu însă întotdeauna criza datoriilor generează mişcări centrifugale ale ţărilor marcate profund de aceasta. Este cazul Italiei în care problemele crizei par a întări procesul de centralizare în defavoarea celui de descentralizare.

Guvernul Monti slăbit de Liga Nordului şi de partenerii săi de afaceri a decis de a reveni la legea descentralizării din 2001. Mario Monti doreşte să redea un plus de competent statului central pentru evitarea corupţiei şi risipei întărind în acelaşi timp efortul cerut de programul de austeritate necesar pentru controlul datoriei publice.

Un exemplu clar în ceea ce priveşte modul în care criza modifică structura politică a unei ţări dacă ne gândim că Italia se angajase pe drumul descentralizării cu mai bine de 40 de ani în urmă. O bătălie a cărei logică pare a fi inversă ca în cazul Belgiei sau Spaniei deoarece în acest caz criza datoriilor a decridibilizat executivele regionale şi marile partide secesioniste. De facto, logica este aceiaşi: statul central acuză regiunile că au creat datoriile şi, încă odată, sloganul: "datoriile sunt ale altora".

În realitate, chestiunea care se pune în ţările membre ale zonei euro este aceeaşi care se pune la nivel european: se poate gestiona criza la nivel european sau doar vorbim de soluţii federaliste limitând responsabilitatea la acest nivel?

Din păcate, liderii europeni nu sunt capabili să dea un răspuns explicit acestei întrebări, în timp ce statele sunt din ce în ce mai aproape de a găsi propria soluţie. Şi încă odată soluţia europeană ar putea ajunge prea târziu pentru că este puţin probabil că se va putea impune unui stat independent numita Catalonia sau Flandra să-şi asume co - responsabilitatea datoriei suverane a statului din care a făcut parte.

Cum se va împărţi datoria în cazul secesiunii?

Pentru a putea identifica posibilele scenarii care s-au putea aplica într-o astfel de situaţie trebuie să trecem în revistă prevederile legislative internaţionale în acest domeniu.

Ceea ce este cert este că există un tratat internaţional legat de acest subiect, "Convenţia de la Viena referitor la succesiunea statelor În materie de bunuri, arhive şi datorii de stat" semnat la 8 aprilie 1983. Numai că aplicabilitatea acestei convenţii este discutabilă deoarece el nu a fost, până acum, ratificat decât de 22 de state printre care nu se află nici una dintre ţările menţionate anterior.

În plus, această este extrem de limitată în condiţiile în care articolul 36 al Convenţiei prevede că "succesiunea unui Stat nu poate susţine prin ea însăşi drepturile şi obligaţiile creditorilor" în timp ce articolul 37 prevede că "datoria statului predecesor trece la statul succesor într-o proporţie echitabilă dată de drepturile de proprietate şi interesele care trec în seama statului succesor".

În concluzie, nimic concret referitor la modalităţile efective de împărţire a datoriilor suverane. Aşa că, singurele elemente care pot fi luate în calcul ţin de precedentele istorice. Acestea au fost trecute în revistă în 1993 într-un articol semnat de doi economişti de la Universitatea Princenton, Beatriz Armendariz de Aghion şi John Williamson.

O primă variantă luată în calcul de cei doi economişti se referă la lipsa oricărui partaj în care caz statul succesor preia în totalitate datoriile statului precedent. Este situaţia în care una din părţi este mult prea mare sau este supusă presiunilor externe, în special cele militare. Este cazul independenţei statului Panama (fostă regiune Columbiană) care în 1903 a fost rezultatul presiunilor exercitate de SUA care dorea concesiunea canalului Panama în seama unui alt stat şi care a avut ca rezultat trecerea integrală a datoriilor în seama statului Columbian.

Un alt exemplu, este cel al Pakistanului care în 1971 şi-a menţinut integral angajamentele luat după succesiunea Bangladesh ului realizată sub protecţia Indiei. De altfel, în majoritatea proceselor de decolonizare, noile state nu au preluat nimic din datoria statelor coloniale.

Modalităţi de partaj

Al doilea scenariu face trimitere la posibilitatea împărţirii datoriei proporţional cu populaţia celor două state. De exemplu, în cazul împărţirii Cehoslovaciei repartiţia datoriei suverane s-a făcut în funcţie de repartiţia populaţiei în cele două state: 2 pentru Republica Cehă şi 1 pentru Slovacia. Este metoda aplicată de statele sud-americane în 1834 în momentul divizării "Marii Columbii" care regrupa Venezuela, Ecuador şi Columbia. O situaţie similară s-a înregistrat în 1840 când s-au separat ţările din Provincia Unită a Americii Centrale care regrupa Guatemala, Honduras, Salvador, Costa Rica şi Nicaragua.

Numai că o astfel de metodă în cazul ţărilor europene enumerate în debutul acestui material ar fi cel puţin "intuitiva" deoarece, de exemplu, în cazul Belgiei Flandra ar prelua 56,6% din datoria belgiană, Wallonia 31.7% iar Bruxelles 9,9%. O împărţire care are însă o mare problemă: bogăţia naţională nu a fi împărţită echitabil ceea ce nu ar face decât să crească povara datoriilor pentru statele mai mici. Astfel o împărţire de genul acesta luând ca nivel de referinţă anul 2010, se ajunge la situaţia în care Flandra ar prelua o datorie de 94,6% din PIB, iar Wallonia de 127.8% din PIB

În acest caz se poate ajunge la cel de al treilea scenariu în care împărţirea se va face corespunzător ponderii PIB-ului în ansamblul general care va dispărea ca unitate.

Aceste calcul poate fi considerat ca fiind cel mai just şi ţine cont de bogăţia fiecărei părţi în raport cu întregul. Acesta a fost principiul folosit în cazul divizării, în 1963, a Federaţiei Africii Centrale formată din trei colonii britanice, actualele Zambia, Malawi şi Zimbabwe.
Din păcate şi acest scenăriu are o serie de lacune deoarece el nu ţine cont de dinamică economică a fiecărui stat rezultat şi de capacitatea acestora de a genera datorii. Asta poate duce la un paradox: greutatea datoriei să cadă în sarcina statelor mai bogate în timp ce cele sărace ar fi creatoare de datorii.

Pentru a evita o astfel de "nedreptate" se poate apela la formula care ţine cont de reţeta fiscală generate de statele succesoare.
Metoda utilizată pentru divizarea imperiului Austro-Ungar sau al celui Otoman contractate în timp de ţările membre (datoriile de război au revenit AUstriei, Ungariei şi Turciei considerate responsabile de conflict). Şi această soluţie poate fi considerat injustă în măsura în care aceasta poate transfera esenţa datoriei către părţile mai dinamice.

Ea este însă o soluţie bună pentru creditori care doresc ca o mare parte din datorii să fie returnate, variantă însă nesigură dacă luăm în discuţie cazul Flandrei sau Cataloniei.

Nu în ultimul rând trebuie luat în discuţie şi scenariul sovietic aplicat în toamna lui 1991 când ţările din fosta URSS s-au pus de acord să distribuie datoria folosind o sumă de elemente macroeconomice cum ar fi PIB-ul, exporturile, importurile şi populaţia.

Formulă magică a făcut însă că datoria să fie rambursată numai de Rusia care în 1994 şi-a asumat integral responsabilitatea acesteia în schimbul renunţării la activele sovietice existente în celelalte foste republici. Toate au acceptat, mai puţin Ucraina care şi-a păstrat 16% din angajamentele luate în era sovietică pentru a-şi demonstra suveranitatea în faţa finanţelor internaţionale.

Există însă posibilitatea, cel puţin teoretică, în care nici unul dintre statele succesoare nu este dispus să-şi asume datoria statului precedent ceea ce ar fi echivalentă cu o situaţie de default a datoriei suverane. Însă, o astfel de situaţie nu a fost însă niciodată întâlnită în istorie deoarece întotdeauna statele succesoare şi-au asumat datoria.

În contrapartidă însă există numeroase situaţii în care după partaj este înregistrat falimentul. Este cazul, de exemplu, Rodesiei de Sud (fosta membră a Federaţiei Africii Centrale) dirijată de o minoritate rasistă albă care a refuzat să-şi plătească partea sa din datioria internaţională a fostei Federaţii. Un default global referitor la precedenta datorie constituie însă un debut nefericit pentru noile state cu un impact devastator pentru acestea pe pieţele internaţionale care nu se va atenua prea repede.

În realitate, diviziunea datoriei este fructul raportului de forţe dintre statele succesoare în negocierile care au la bază mai puţin criterii economice ci mai mult politice. Armendariz de Aghion şi Williamson au rezumat în 1993 cele trei criterii care determină indubitabil partajul: influenţele externe, relaţiile dintre statele succesoare şi, în final, sentimentul echităţii.

Altfel, împărţirea datoriei este o ştiinţă empirică şi non-teoretica. Numai că fiecare caz este unic.