Caragiale atras de Braşov

În timpul vieţii, Ecaterinei Cardini i s-a spus Momuloaia şi a locuit multă vreme în Braşov. Era nepoata unui negustor din Şchei. Atunci când a murit, nimeni n-a stat s-o plângă. Nici nu s-a răcit bine în mormânt, că rudele au şi început să se certe pe averea rămasă în urma ei. S-au dus la Tribunal, că doar nu erau să lase galbenii pe mâini străine. După un proces greoi, cel care a pus mâna pe o şesime din avere a fost chiar nepotul ei, scriitorul Ion Luca Caragiale.

Mama lui Caragiale, grecoaică din Braşov

Ecaterina Momolo Cardini, pe numele de fată Gheorghevici, era nepoata negustorului braşovean Mihail Alexovici. Mama ei era soră cu Elena, bunica lui Caragiale. Momuloaia era vară primară cu mama scriitorului şi a locuit multă vreme în Şchei. Ecaterina Caraboas - pe numele de fată - mama scriitorului, era fiica unui cunoscut negustor grec din Braşov, Luca Chiriac Caraboas. Tatăl, Luca Caragiale, avocat, fusese în tinereţe actor şi, după o căsătorie ratată cu o actriţă, Caliopi Caloropulos, şi-a întemeiat o familie statornică alături de braşoveanca Ecaterina Carabaos. Ca administrator de moşie, Luca Caragiale se stabilise în Prahova. Aici s-a născut, la 30 ianuarie 1852, în localitatea Haimanale, Ion Luca, viitorul mare dramaturg român.

Căsătorită cu un italian avut

Soţul bogatei mătuşe din Şchei, Girolamo Cardini, zis Momolo, era un italian, supus austriac, stabilit la Bucureşti. Deţinea mari averi. Era stăpânul terenului ce se întindea în zona Universităţii, unde a construit şi primul local de teatru din Bucureşti. La colţul Căii Mogoşoaiei (Calea Victoriei de astăzi), ţinea cofetărie şi restaurant, cu bucate apusene şi orientale. Specialităţile lui erau curcanul umplut, răciturile, baclavalele şi îngheţatele. Muiere aprigă, cu un deosebit simţ al afacerilor şi foarte econoamă, îşi băga nasul cu folos în afacerile soţului.

Bordelul din Berlin al Momuloaiei

Pentru „relaţii utile", la sugestia Momuloaei, soţul acesteia a cumpărat şi un club în care se ţineau balurile mascate ale celor „suspuşi", mai ales ale apărătorilor liniştei publice şi ale odraslelor celor bogaţi. La Berlin, şi-a cumpărat un mic hotel. Gurile rele din Şcheii Braşovului spuneau, nu fără temei, că îl folosea şi în alte scopuri decât în cel de a caza drumeţi. Noaptea, hotelul berlinez al Momuloaiei se transforma în bordel. De altfel, din acest motiv, a şi avut neplăceri cu autorităţile vremii. Banii luaţi de la prostituate au fost puşi la păstrare, pentru zile negre.

Trei milioane de galbeni

Rudele Momuloaiei din Şchei erau cu stare, dar au murit în tinereţea acesteia. Soţul ei a murit în 1859. Bună afaceristă şi cu moşteniri însemnate, Ecaterina Cardini a strâns o avere de invidiat. La două decenii după moartea soţului, în 9 noiembrie 1885, a murit şi ea. Atunci a început circul. În casa ei din Bucureşti s-au găsit cupoane, obligaţiuni, rente. Femeie zgârcită, aceasta ascunsese în saltelele din salon bilete ipotecare şi o pungă cu nouă mii de napoleoni de aur. S-au mai găsit giuvaiere de aur şi smarald. În total, averea ajungea la peste trei milioane de galbeni. Erau şase moştenitori principali, toţi veri cu decedata. Unul dintre ei era pictorul Constantin Lecca, iar una dintre verişoare Ecaterina Caragiale, mama dramaturgului. Aceasta a semnat o procură în favoarea fiului, care a reprezentat-o la toate fazele procesului.

Prin sala paşilor pierduţi

Încurcăturile juridice s-au ţinut lanţ. La Tribunal s-a prezentat şi Maria Tabay, o fostă slujnică de-a moartei, care pretindea că este fiica nelegitimă. Cerea toată averea, dar s-a ales doar cu puţini bani. Până în 1908 au avut loc 15 procese numai pentru moştenirea Mumuloaiei. Caragiale era cel mai grăbit dintre toţi, pentru că avea mari datorii. Din cauza unor învârteli juridice, s-a certat cu un bun prieten. Ba chiar, într-o fază a procesului i s-a contestat statutul de copil legitim. Nu se ştia sigur dacă mama sa, Ecaterina, a fost căsătorită legal cu tatăl său, Luca Caragiale. Într-un târziu şi-a câştigat partea. Însă, chiar şi aşa, Caragiale era veşnic dator, şi, după ce îşi plătea creditorii, cu banii rămaşi, dădea mese copioase prietenilor.

Delavrancea şi Caragiale

Celebrul scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost în timpul vieţii şi unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi din ţară. El l-a reprezentat pe Caragiale în procesul pentru obţinerea moştenirii Ecaterinei Momulo Cardini. Un alt proces celebru în care Caragiale l-a avut avocat este cel împotriva lui Constantin Al. Ionescu-Caion, un ziarist care a afirmat că „Năpasta" a fost plagiată după un autor ungur. Caion l-a calomniat pe Caragiale susţinând că „Năpasta" a fost copiată cuvânt cu cuvânt după drama „Nenorocul" a scriitorului ungur Kemeny Istvan, care ar fi fost tradusă în româneşte de Alexandru Bogdan în 1848 la Braşov. Iniţial, Caion este condamnat la pedeapsa cu închisoarea corecţională pe timp de trei luni, la amendă şi plata daunelor. La recurs, însă, este achitat pentru că îşi recunoaşte public întreaga ticăloşie.

Refuzat de şagunişti

În tinereţe, având numeroase rude în Braşov, Caragiale a poposit de mai multe ori în oraşul de sub Tâmpa. În 1864 şi 1865, cu trupa de teatru Pascally, a jucat în spectacolul „Răzvan şi Vidra" pe scena Teatrului Reduta de pe strada Hirsher. Împreună cu Eminescu, pe care l-a cunoscut la Giurgiu, Caragiale a fost copil de trupă. Peste ani şi ani, dramaturgul a încercat să se angajeze ca profesor la Liceul Andrei Şaguna. Nu a fost acceptat. Pe vremea aceea nu erau primiţi decât profesorii care şi-au luat licenţa la Viena şi Berlin. Ion Luca Caragiale ar fi vrut să-l „mituiască" pe directorul de atunci al liceului, oferindu-se să susţină financiar, timp de un an, pe copilul acestuia, aflat la studii la Viena. A fost refuzat în mod public, destul de dur, după care a renunţat să mai devină profesor la şcoala braşoveană.

Bani pentru traiul berlinez

În 1904 sunt scoase la licitaţie moşia şi casa din Bucureşti rămase după Momuloaia. Vânzarea efectivă s-a realizat, din cauza unor contestaţii, în 1909. Între timp, graţie părţii lui de moştenire, Caragiale a dobândit o rentă lunară între 500 şi 1.000 de lei. Nu era o sumă exorbitantă, dar era suficientă pentru a asigura oricui, în acele vremuri, o viaţă onorabilă. În 1905 a murit Anastasia, sora tatălui său. Caragiale a câştigat, la tribunal, şi averea acesteia. Toate aceste câştiguri târzii l-au făcut pe scriitor să-şi vadă visul cu ochii: în 1905 s-a stabilit cu familia la Berlin, cel mai cosmopolit oraş european din acea perioadă. A mai trăit şapte ani, în apartamente confortabile, fericit că se poate bucura de avantajele civilizaţiei şi de gustul nemţilor pentru muzică simfonică.

Moarte subită

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuinţa sa de la Berlin din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămăşiţele pământeşti sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof şi depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezenţa lui Gherea, a lui Delavrancea şi a lui Vlahuţă. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămăşiţele sale pământeşti a fost adus la Bucureşti şi, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Şerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin faţa Teatrului Naţional şi a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureşteni care au luat parte, la această solemnitate aflându-se toţi marii scriitori ai timpului: Al. Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Şt. O. Iosif, O. Densuşianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N.D. Cocea şi alţii. Delavrancea, în cuvântarea pe care a ţinut-o la biserica Sf. Gheorghe, menţiona: „Caragiale a fost cel mai mare român din câţi au ţinut un condei în mână şi o torţă aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torţa arde şi nu se va stinge niciodată". Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare şi foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră şi va rămâne asupra tuturor generaţiilor".

Născut în satul Haimanale

Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, azi Caragiale, de lângă Ploieşti. Fraţii tatălui său, Costache şi Iorgu, erau actori şi aveau propriile trupe de teatru. Tatăl său (1812 - 1870) şi fraţii acestuia s-au născut la Constantinopol, ca fii ai lui Ştefan, de profesie bucătar, angajat de Ion George Caragea în suita sa la sfârşitul anului 1812. După absolvirea şcolii primare nu a mai putut urma decât patru clase gimnaziale. În 1870 a avut loc o revoltă contra regalităţii - cunoscută sub numele „Republica de la Ploieşti" - ce nu a avut succes. A participat la această mişcare pe care, mai târziu, avea să o ironizeze în schiţa „Boborul". În 1888 ajunge, pentru scurt timp, director al Teatrului Naţional. În 1893 şi-a deschis o berărie. În 1902 a fost acuzat de Caion că a plagiat piesa „Năpasta". L-a avut ca avocat pe prietenul său Barbu Delavrancea, şi a câştigat procesul. În iunie 1912 moare la Berlin, în urma unui atac de cord. A fost înmormântat la Bellu.

Cei trei copii ai scriitorului

La fel ca tatăl său, Ion Luca Caragiale are o viaţă privată încurcată. În 1884, ca funcţionar la Regia Monopolurilor, o cunoaşte pe Maria Constantinescu. Din această relaţie se va naşte Mateiu Ion Caragiale (1885-1936) prozator şi poet. Cea mai valoroasă operă a lui Mateiu Caragiale, „Craii de Curte Veche", a primit premiul Societăţii Scriitorilor din România în 1929. În anul 1889, Ion Luca Caragiale se căsătoreşte cu fiica arhitectului Gaetano Burelly, Alexandrina, o frumuseţe a Bucureştiului, mare amatoare de viaţă mondenă, remarcată de către lumea bună la balurile date de pictorul Theodor Aman. Cu Alexandrina, scriitorul va avea doi copii: Luca Ion (1893-1921) şi Ecaterina (căsătorită Logadi). Timp de doi ani, cei doi copii, Luki si Tuski, au avut-o guvernantă pe poeta Elena Farago.

Adrian Militaru