Cum a murit meseria de rotar într-un sat uitat de lume

Meşterii rotari din satul Topliţa, judeţul Argeş nu mai confecţionează roţi de lemn, de care nimeni nu mai are nevoie, majoritatea părăsindu-şi satul. Nici căruţele, loitrele, jugurile pentru boi ori tânjelile nu mai sunt la căutare. Puţinii dintre toplicenii rămaşi acasă se ocupă cu mici construcţii de lemn, acoperişuri pentru case (capace), balconaşe şi scări cu balustrade din lemn frumos ornamentate ori lucrări de artizanat. Cunoscutul magazin "Roata Carului" a fost transformat în cârciumă, iar de începuturile acestei aşezări îşi mai amintesc doar istoricii şi arhivarii.

Aparţinând de comuna argeşeană Mălureni şi vecin cu satul Bohari, rădăcinile Topliţei se întind până după domnia lui Mihai Viteazul. Domnitorul i-ar fi dăruit căpitanului Radu Boureanu o moşie, pentru faptele sale de vitejie, acesta numind-o Bohari. Ceva mai târziu, în vecinătate s-au stabilit câteva familii de rotari, conduse de Baciu Gheorghe, refugiate din calea fanarioţilor.

Baciu Gheorghe, naşul tuturor

Prima atestare documentară a satului Bohari datează din secolul al XVII-lea, când a fost ridicată biserica "Adormirea Maicii Domnului", în timpul lui Matei Basarab, prin grija şi pe cheltuiala jupânului Mitrea Sufariul, la 1641. Toplicenii s-ar fi aşezat în vecinătate, înainte de sfârşitul secolului, construindu-şi în secolul al XVIII-lea propria biserică, ce se mai păstrează şi azi. La început, noua aşezare a avut un caracter de economie închisă, bunurile produse schimbându-se între rude. Căsătoriile se încheiau la fel, în cadrul comunităţii. Cum Baciu Gheorghe era naşul de cununie al tuturor locuitorilor din Topliţa, copiii primeau exact acelaşi nume. În timp, din cauza căsătoriilor între rude de sânge, copiii au început să se nască orbi, ologi ori cu alte malformaţii congenitale.

Buni meşteri în roţi şi căruţe, toplicenii au început să coboare spre sud pentru a-şi vinde produsele, prin târguri precum Alexandria sau Roşiori, sau să suie spre Curtea de Argeş şi Câmpulung Moldovenesc. Se deplasau în mici grupuri, în căruţe legate între ele de frica hoţilor. Vindeau roţile şi cumpărau cereale, multe dintre aceste produse fiind depozitate. În anii de secetă, grânele erau revândute la preţuri mai mari, rotarii dovedindu-se şi buni comercianţi.

Locuitorii Topliţei au dus-o cel mai bine după Primul Război Mondial, dar şi în perioada interbelică. Odată cu dezvoltarea industrială, tinerii topliceni şi-au găsit parteneri de viaţă în alte zone, sporul demografic revenind la normal.

Roata cu pneuri i-a decimat pe topliceni

În timpul Obşteştii Catagrafii de la 1838 (recensământ în toată regula la acea vreme) s-a inventariat întreaga populaţie a Topliţei, pe sexe, vârste, ocupaţie, religie, număr de membri de familie, bolnavi, ologi, orbi şi aşa mai departe. Cum foarte mulţi purtau numele de Baciu Gheorghe, ceva mai încolo au fost necesare şi câte trei, patru iniţiale ale tatălui pentru a se putea face o departajare a localnicilor. Alte nume întâlnite astăzi în Topliţa, pe lângă Baciu, sunt Florescu, Iorga şi Pribeagu.

Începând cu roţile cu pneuri, soarta trăitorilor acestui sat de deal a început să fie potrivnică, cu toate că n-au avut parte de colectivizare, în timpul regimului comunist. Unii au rămas fideli meseriei învăţate din străbuni, dar majoritatea a părăsit satul. Astăzi mai sunt doar bătrâni, ici - colo ridicându-se şi câte o casă mai arătoasă, a cuiva de la oraş. Puţinii localnici care şi-au păstrat îndeletnicirea de lemnari lucrează tot în mediul urban, venind acasă doar la sfârşit de săptămână. Fiind puţini la număr, toţi elevii de clasele I - IV sunt dăscăliţi de acelaşi învăţător, ca pe timpul lui Ion Creangă. Şansele de a ajunge la liceu ori la facultate sunt extrem de reduse, datorită situaţiei economice precare a toplicenilor.

Dan Coste