Ion I. C. Brătianu - „mâna de fier ”a statului român

Ion (Ionel) I. C. Brătianu (n. 20 august 1864, Florica, azi Ştefăneşti, Argeş - d. 24 noiembrie 1927, București) a fost un inginer, om politic român, preşedinte al Partidului Naţional Liberal, membru de onoare al Academiei Române din 1923. A fost cel mai mare fiu al liderului liberal Ion C. Brătianu şi fratele mai mare al lui Vintilă şi Dinu Brătianu. În 1907 se căsătoreşte cu Eliza, fosta soţie a conservatorului Alexandru Marghiloman. Pe 24 noiembrie 1927 Ionel Brătianu încetează din viaţă în urma unei laringite infecţioase. Astfel, la numai 63 de ani, „mâna de fier" care conducea statul român moare in condiţii extrem de suspecte, asemeni regelui Ferdinand, cu câteva luni înainte.

De la Florica la Paris

Îşi susţine bacalaureatul la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti, apoi efectuează, ca voluntar, un stagiu militar de şase luni, obţinând gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 2 Artilerie. În vara anului 1883 pleacă la Paris pentru completarea studiilor: cursant al clasei de matematici speciale A, la Școala preparatorie Saint-Barbe (1883-1884), auditor extern al cursurilor Școlii Politehnice (1884-1886), student la Şcoala de Poduri şi Şosele (1886-1889). Obţine, în 1889, diploma de inginer. Încearcă în zadar, de două ori, să obţină licenţa la Sorbona. Revenit în ţară în 1889, este concentrat la cazarma „Malmaison", unde este înaintat la gradul de locotenent. În octombrie 1889 se angajează ca inginer specialist în construcţia de căi ferate la C.F.R., în subordinea lui Anghel Saligny. Pe 7 iunie 1923 este ales membru de onoare al Academiei Române.

Marea guvernare liberală. Influenţa asupra Coroanei. Constituţia din 1923

După ce regele Ferdinand I consultă formal pe şefii tuturor formaţiunilor politice, pe 19 ianuarie 1922, Ion I. C. Brătianu este desemnat să formeze noul Guvern al României. Justificând această decizie, regele mărturisea: „Vrajba înveninată dintre partide, ca şi toţi de aici, mă silesc să nu mă bizui decât pe un singur om: Ion Brătianu". De fapt, şi când se afla pe băncile opoziţiei şi când se afla la putere, liderul liberalilor conducea destinele ţării, folosindu-se adesea de şeful statului. Evenimentele din timpul războiului şi din perioada imediat următoare i-au întărit regelui credinţa că Brătianu era un om „providenţial", pe care trebuie să se bizuie. Fiind un temperament slab, Ferdinand s-a lăsat dominat de Brătianu, nesfiindu-se să declare că, deşi mulţi apreciază pe Brătieni ca pe a doua dinastie din România, el nu vede nimic rău în asta.

Iar cu alt prilej a mărturisit: „Prefer să cad cu Brătianu, dacă asta ar fi să se întâmple, dar este singurul în care am încredere".Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba-Iulia, a avut loc ceremonia de încoronare a regelui Ferdinand şi a reginei Maria ca suverani ai României Mari.

Evenimentul a fost într-o mică măsură umbrit de luptele de pe scena politică, căci Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc au refuzat să participe la festivităţi, motivând că acestea au fost coborâte „la rolul unor simple manifestaţii de partid". Nicolae Iorga a acceptat să participe „din devotament pentru Coroană", după cum el însuşi a declarat, ţinând însă să precizeze ironic că nu va mai avea aceeaşi atitudine „când domnul Brătianu se va încorona". Acceptând să se încoroneze sub guvernul Brătianu, regele dovedea că era hotărât să menţină PNL la putere, fără a ţine seama de opinia partidelor de opoziţie.

„Balcanismul" politicii româneşti a fost ilustrat cel mai bine în timpul dezbaterilor ce au avut loc. Liderii opoziţiei aduceau argumente neserioase pentru a împiedica adoptarea legii fundamentale. Totodată, pentru a crea mai mult „pitoresc", la unele întruniri se prezentau şobolani morţi reprezentând pe Ionel şi Vintilă Brătianu, avertizându-i pe cei doi guvernanţi de soarta pe care îi va aştepta dacă vor provoca poporul. Faţă de atitudinea agresivă a opoziţiei, Brătianu adopta o ţinută suverană, socotind că era inutil să intre într-o polemică care i-ar fi risipit timpul şi energia. În pofida tuturor protestelor violente ale opoziţiei, regele a promulgat noua Constituţie a României, prin care se asigura temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari. Legea fundamentală românească era una dintre cele mai avansate din Europa acelor vremuri, dar în aplicarea ei s-au înregistrat ulterior numeroase inconsecvenţe şi abateri.

Ion I. C. Brătianu şi caracterul unitar al României

Cele mai multe măsuri din guvernarea Brătianu au vizat alinierea ţării noastre la noile realităţi postbelice: legea pentru organizarea armatei (24 iunie 1924), legea pentru organizarea şi exproprierea căilor ferate, legea privind repaosul duminical şi sărbătorile legale , legea pentru învăţământul primar din 26 iunie 1924 (caracter „unitar, obligatoriu şi gratuit", durata fiind de 7 ani), legea organizării judecătoreşti (25 iunie 1925), prin care judecătorii deveneau inamovibili, legea pentru înfiinţarea Patriarhiei României (25 februarie 1925), legea privind organizarea Bisericii Ortodoxe Române (4 mai 1925). Pentru unificarea administrativă a tuturor provinciilor a fost adoptată legea din 14 iunie 1925, care avea la bază „păstrarea caracterului unitar al ţării" şi aplicarea descentralizării administrative.

Această măsură stabilea împărţirea teritoriului României în două diviziuni administrative: judeţe şi comune, care puteau fi rurale (cuprindeau mai multe sate) şi urbane (oraşele). Pe 27 martie 1926 este promulgată legea electorală a „primei majorităţi". Principala modificare se referea la centralizarea rezultatelor, repartiţia mandatelor şi proclamarea aleşilor. Practic, se introducea sistemul „primei majorităţi". Acest sistem prevedea că partidul ce întrunea cel puţin 40% din totalul voturilor valabil exprimate se numea grupare majoră, iar celelalte partide constituiau gruparea minoritară.

Din această împărţire rezulta repartizarea mandatelor politice, astfel încât, gruparea majoritară primea jumătate din numărul mandatelor, iar cealaltă jumătate se împărţea între grupările minoritare proporţional cu procentele de voturi obţinute, dar şi cu cea majoritară. Aşadar, se crea cadrul propice pentru ca partidul majoritar să poată obţine mai multe mandate parlamentare, susţinând astfel guvernul. Această lege afecta egalitatea votului, deoarece voturile acordate grupării majoritare aveau o putere de desemnare mai mare decât cele ale grupărilor minoritare.

Criza dinastică

Spre sfârşitul guvernării, Ion I. C. Brătianu s-a confruntat cu declanşarea crizei dinastice generate de o nouă renunţare a principelui Carol al II-lea la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Aflat la Paris, principele Carol s-a întâlnit cu amanta sa, Elena Lupescu , iar de aici au plecat amândoi la Veneţia. Pe 12 decembrie 1925, tânărul principe a adresat tatălui său o scrisoare prin care îl anunţa pentru a treia oară că renunţă la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Profund nemulţumit de atitudinea fiului său, Ferdinand a decis să-l trimită în Italia pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a-l determina pe Carol să se răzgândească. Decizia principelui a fost irevocabilă, astfel că, pe 28 decembrie, Hiott se întoarce la Bucureşti cu o nouă scrisoare de renunţare a lui Carol către tatăl său, în care a adăugat: „Milano, 28 decembrie 1925".

În aceste condiţii, Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană pe 30 decembrie 1925. Regele a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României". Cum Ferdinand a declarat categoric că principele Carol este „o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana", toţi liderii politici prezenţi la Sinaia s-au supus voinţei suveranului. Mihai era fiul lui Carol cu principesa Elena, dar la acea vreme el nu avea decât patru ani, astfel că trebuia să se adopte o măsură ce să prevadă posibilitatea preluării tronului de către micul principe, neputând să-şi exercite prerogativele de suveran atât timp cât era minor.

În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului . Ziarul „Adevărul" consemna: „Ceea ce a făcut domnul Ionel Brătianu, condus de preocupări personale şi egoism politic, constituie cea mai gravă lovitură adusă principiului monarhic". Constantin Argetoianu remarca: „Criza dinastică a devenit peste noapte pivotul politicii româneşti. Oamenii politici şi partidele au fost supuşi unei noi clasificări şi socotiţi apţi sau inapţi pentru guvernare după cum puteau fi sau nu bănuiţi că ar favoriza o eventuală revenire a prinţului". Totodată, Nicolae Iorga declara: "acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. După încheierea celor patru ani legitimi de guvernare, Ionel Brătianu şi-a depus mandatul.

Atentate eşuate împotriva lui Ion C Brătianu

6 iulie 1877 - În seara acelei zile, IC Brătianu se întorcea acasă singur, fără pază, de la Palatul Cotroceni, unde fusese primit de domnitorul, pe atunci, Carol I. Brusc, din motive ce n-au fost descoperite niciodată, caii au luat-o la goană, devenind de neoprit şi răsturnând trăsura în care se afla primul-ministru. Azvârlit pe trotuar, Brătianu a rămas inert, fără puls, ca mort, vreme de trei sferturi de oră, până a fost readus în simţiri. S-a presupus că cineva a aruncat ceva asupra cailor, generându-le astfel reacţia necontrolată.

2 decembrie 1880 - Brătianu se îndrepta tot spre casă, după ce ieşise de la o şedinţă a Camerei Deputaţilor. Pe neaşteptate, un individ se apropie şi îi înfige un cuţit în piept. Din fericire, haina groasă pe care o purta Brătianu nu permite lamei să străpungă trupul omului politic. Atentatorul, Ion Pietraru, e pus la pământ de un deputat, pe când se pregătea să lovească a doua oară cu cuţitul, şi arestat. Fost profesor în Târgovişte, Pietraru şi-a motivat gestul prin dorinţa de se răzbuna pentru o mai veche altercaţie pe care o avusese cu Brătianu.

Mai 1886 - Ieşind din clădirea Senatului, pe lângă capul lui Brătianu a trecut milimetric o cărămidă picată - dar s-a presupus că a fost aruncată intenţionat - de pe acoperişul clădirii din care tocmai plecase.

La 4 septembrie 1886 avea loc al patrulea atentat la viaţa primului-ministru liberal Ion C. Brătianu. Autorul lui, Stoica Alexandrescu, un mărunt negustor din Râmnicu-Sărat, care falimentase şi nu găsise altă cale de a atrage atenţia asupra lui. Brătianu a scăpat nevătămat, glontele pornit din pistolul atentatorului oprindu-se în catarama de oţel a lui Constantin F. Robescu, care-l însoţea pe Brătianu. Sergentul ce-l escorta pe Brătianu are vreme să-l anihileze pe atentator. Ancheta a arătat că autorul atentatului eşuat era un fost combatant în Războiul de Independenţă. Deputatul Iosif Oroveanu i-ar fi promis 5.000 de lei ca să-l asasineze pe Brătianu. Oroveanu e arestat şi anchetat.

A fost eliberat, în cele din urmă. Mai sunt arestaţi Pompiliu Stănescu şi Iordache Tănase, zis „Muscalu", cel care-l însoţise pe Alexandrescu în Bucureşti, cunoscându-i intenţiile. Printre avocaţii inculpaţilor s-au aflat Titu Maiorescu şi Ioan Lahovary. Instanţa a pronunţat verdictul: 20 de ani de muncă silnică, pentru Stoica Alexandrescu.

Adrian Militaru