Misterul craniului călugăriţei travestite şi Sf. Ioan Iacob de la Neamţ

Credinţa a fost, dintotdeauna, legată de mister, iar misterul se pare că dăinuie peste veacuri. Aproape fiecare lăcaş de cult cu rădăcini adânc înfipte în istoria neamului nostru, are câte o legendă care sporeşte taina şi farmecul legate de ctitorirea sa. De aceea, o incursiune în trecut nu poate decât să facă bine sufletului modern.

Povestea ar putea începe în anul 1822, când Costache Negruzzi, pe atunci în vârstă de 14 ani, îl cunoaşte, la Chişinău, pe poetul rus Puşkin. Impresionat de talentul acestuia, dar şi de aspectul de personaj romantic tenebros, adolescentul român traduce poezia "Şalul negru", devenită, mai târziu, una din cele mai cunoscute romanţe interbelice. Mai mult, idila dintre nobilul rus şI frumoasa grecoiacă pe nume Calypso, sfârşită cu uciderea femeii infidele, care a fost sursa de ispiraţie a poeziei, pare să-l fi obsedat pe Negruzzi. El scrie într-una din povestirile sale că iubita lui Puşkin, pe când acesta se afla în surghiun la Chişinău, într-un elan mistic, ar fi părăsit viaţa lumească şi s-ar fi refugiat, travestită în bărbat, la Mănăstirea Neamţ, unde, în scurtă vreme, şi-a sfârşit şi zilele. Scriitorul român mai presupune că, temându-se de răzbunarea iubitului său, Calypso ar fi ales varianta travestirii, deoarece Puşkin o căuta în mănăstirile de călugăriţe.

Osuarul cu cranii furate

La Neamţ există, din vremuri imemoriale, obiceiul ca răposaţilor călugări să li se păstreze capetele într-o gropniţă, iar pe cele mai importante să fie înscrise şi numele pe care le-au purtat în timpul vieţii. Printre acestea se afla şi capul lui Calypso, până când, prin jurul anului 1980, a fost furat, împreună cu încă vreo cinci, de câţiva studenţi străini, care studiau la Cluj. Unul dintre ei a înapoiat un cap, fiindcă, după cum i-a mărturisit unui călugar de la Neamţ, îl visa noaptea şi i se întâmplau tot felul de rele. Capul lui Calypso, însă, nu a mai fost înapoiat. Să fi reuşit studenţii greci, cum s-ar zice, conaţionali ai iubitei lui Puşkin, să-l treacă peste granita? Nu se ştie.
Povestea gropniţei de la Neamţ nu s-a încheiat cu furtul capului călugăriţei travestite... Mai cinstit, un neamţ s-a oferit să cumpere un craniu de acolo. Evident, călugarii nu au acceptat târgul. Dar, după spusele unor localnici mai bătrâni, misteriosul cap nu a aparţinut niciunei femei, ci ar fi fost al...Sfântului Ioan Botezătorul. Însă cei mai mulţi vizitatori ai mănăstirii, care par să fi citit povestea lui Calypso, vin special pentru osuarul din gropniţă, unic în România. Spre deznădejdea monahilor de la Neamţ, mulţi turişti, după ce vizitează gropniţa, nu mai trec prin bisericile şi muzeul mănăstirii.

Un sfânt român al timpurilor moderne

Tot la mănăstirea Nemţ a fost adusă racla cu rămăşiţele pământeşti ale celui mai recent sfânt român, Sf. Ioan Iacob de la Neamţ, zis şi Hozevitul. În anii "80, Patriarhia Ierusalimului a făcut demersuri pentru trecerea lui în rândul sfinţilor; o icoană a sa se află, din 1980, în catedrala ortodoxă Sf. Gheorghe din Hanna (Siria). Un cunoscut imnograf constatinopolitan i-a alcătuit slujba, iar un pictor grec i-a realizat icoana. Dar Biserica neamului său nu-l putea uita. De aceea, la 20 Iunie 1992, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinţilor români, fixându-i ca zi de pomenire 5 August, data morţii sau a naşterii sale în ceruri. I s-a tipărit viaţa, i s-a alcătuit slujba şi i s-a pictat icoana, astfel încât bisericile îl pot avea ca patron.

O viaţă în pustiu şi meditaţie

Sf. Cuvios Ioan lacob de la Neamţ s-a născut la 23 iunie 1913, la Crăiniceni, lângă Botoşani, dintr-o familie de ţărani evlavioşi, numindu-se, din botez, Ilie. După terminarea liceului, în 1932, a îmbrăţişat viaţa monahală, fiind primit în mănăstirea Neamţ de stareţul de atunci, Nicodim, viitorul Patriarh, la 15 August 1933. Cu deosebite înclinaţii spre ascetism, tânărul călugăr postea şi se ruga, retrăgându-se pentru meditaţie la schiturile Icoana sau Pocrov, dar se pare că pentru sufletul său aceasta nu era de ajuns aşa că, în 1936, pleacă în Ţara Sfântă, unde a trăit doi ani într-o peşteră din pustiul Iordanului. Alţi opt ani i-a petrecut la la lavra Sf. Sava de pe Valea Hebronului. Având solide cunoştinţe medicale, îngrijea călugării bolnavi, fiind şi ghid şi bibliotecar. Cum învăţase şi greceşte, el a putut citi scrierile Părinţilor Răsăriteni în original şi le-a tradus în româneşte operele. În 1947, devine egumen al Schitului românesc Sf. Ioan Botezătorul, de pe Valea Iordanului, si este hirotonit ierodiacon (diacon între calugări) de Arhiepiscopul Epifaniei al Filadelfiei, în Biserica Sf. Mormânt.
Cu binecuvantarea Patriarhului Timotei al Ierusalimului, în 1952, Ioan Iacob s-a mutat la mănăstirea Sf Gheorghe Hozevitul, deoarece căldura Iordanului îi afectase sănătatea. Aici a rămas opt ani, locuind într-o peşteră cu trei încăperi: una mai mare, cu o firidă în piatră ce servea de altar, alta mai mică, unde lua masa frugală, şi a treia, peştera mormintelor, unde a şi fost înmormântat, în data de 5 August 1960.

Minunile de după moarte

Un prim semn al sfinţeniei monahului român a fost consemnat de ziarele locale. Mare iubitor al păsărelelor, la fel ca şi sfântul Francisc din Assisi, călăgărul de la Nemţ, ajuns în Ţara Sfântă, a fost condus pe ultimul drum de stoluri de mii de păsări, care, pe toată durata slujbei de îngropăciune au ciripit continuu.

Timp de 20 de ani, trupul său a rămas în peştera Sf. Ana. La 5 august 1980, conform tradiţiei locale, conducerea mănăstirii a deschis mormântul pentru a-i strămuta oasele în osuarul sfântului lăcaş, ocazie cu care s-a constatat cu uimire că trupul cuviosului Ioan nu putrezise, păstrându-se întreg şi fără a răspândi miros de cadavru, semn palpabil al sfinţeniei sale. Ucenicul Amfilochie scria: "Când am luat scândura, ce să vezi? Părintele loan dormea cu trupul neatins de putreziciune, aşa cum l-am pus. Parcă l-am fi pus în mormânt de câteva ceasuri, fără nici o schimbare a înfăţişăriii : mâinile, barba, părul, rasa, încălţămintea erau neatinse".

Vestea descoperirii unui sfânt, de astă dată român, s-a răspândit ca fulgerul, iar Patriarhul Benedict al Ierusalimului a aprobat strămutarea moaştelor Cuviosului Ioan în biserica cea mare a mănăstirii Sf. Gheorghe-Hozevitul, la 7 August 1980. Timp de 40 de zile i s-au făcut slujbe speciale, iar trupul a rămas intact, confirmându-se sfinţenia. Mii de pelerini veniţi din Grecia la praznicul Adormirii Maicii Domnului (15 August) s-au rugat la moaştele noului sfânt, pus într-un sicriu din lemn de abanos, cu capac din sticlă.

Departe de a trezi suspiciuni, elementele misterioase, cum ar fi furtul craniului misterioasei călugăriţe travestite, legate de existenţa lăcaşurilor de cult pot determina o apropiere, la început din curiozitate, a oamenilor de credinţa ortodoxă. Faptul că un monah român a fost canonizat, în timpurile moderne, demonstrează că ascetismul şi viaţa închinată Bisericii nu sunt apanajul unor timpuri revolute şi nici consecinţele unei lipse de cultură sau ale unei gândiri primitive.

Dan Papij